Câte ceva despre organizare și scris

De când mă știu am o problemă cu faptul că nu reușesc să mă focusez pe un singur lucru, vreau mereu să fac mai multe lucruri în același timp și sfârșesc, nu de puține ori, prin a nu duce niciunul la capăt. Reușesc greu să mă concentrez, îmi ia cel puțin o oră, iar atunci când o fac, pot lucra neîntrerupt 5-6 ore. Odată ce m-am concentrat, nu mai aud nimic, nu mai văd nimic. Nu mi-e foame, sete sau frig. Când scriu sau lucrez nu am nicio ferestră deschisă care să mă distragă, nu  vorbesc pe chat sau să stau pe wall. Nu, la mine multitasking-ul de acest tip nu funcționează.

scrisul2

Anul trecut am citit o carte în care autoarea istorisește următoarea întâmplare:

„Acum 30 de ani, fratele meu mai mare, pe atunci în vârstă de 10 ani, încerca sa facă o lucrare despre pasări pentru care avusese la dispoziție trei luni. A doua zi trebuia s-o prezinte la scoală. […] Stătea la masa din bucătărie, pe punctul de a izbucni în lacrimi, înconjurat de hârtie, creioane și cărți încă nedeschise despre pasări, pur si simplu împietrit de imensitatea sarcinii sale. Atunci, tata s-a așezat lângă el, l-a îmbrățișat și i-a zis: «Pasare cu pasare, prietene, ia-o pasare cu pasare».”

(Bird by Bird: Some Instructions on Writing and Life  – Anne Lamott)

Când am citit asta a fost mindblowing. Pasăre cu pasăre. Avem și noi o vorbă care care echivalează cu asta: “Până te apuci e greu”. Cu toții am trecut prin situații în care, fiindcă n-am ținut cont de acest mic sfat, lucrurile au rămas pe butuci. Ne am panicat, n-am reușit să ne organizăm în timp util și am clacat.

În facultate, în sesiune, nu m-am numărat printre studenții care puteau învăța materia cu o noapte înaintea examenul și să ia o notă de trecere. Memoria mea de scurtă durată nu-i prea bună. Cea de lungă durată funcționează pe baza logicii și trebuie să existe pasiune pentru a face un anumit lucru. Ceva ce nu-mi plăcea nu-mi intra în cap nici cu ciocanul. Multe lucruri nu erau așa grele, spre exemplu matematica, însă mă decisesem că nu-mi place și așa a rămas. Apoi, mi-aș fi dorit să o fi înțeles mai bine, să-mi fi dat mai mult silința. Singura perioadă în care școala mi-a dat bătăi de cap a fost în V-VIII. În liceu mi s-a părut ușor, eram printre primii fără eforturi prea mari, în facultate deja nu mai conta. Învățai la ce-și place și atât cât să ieri examenele, oricum alte erau lucruri pe care se punea preț. N-am fost niciodată tocilară dar mereu mi-au plăcut acestea două:

1. să citesc

2. să descopăr lumea

Iar când spun “să citesc”, ceea ce mă făcea să vreau să deschid o carte, n-a fost atât dorința de a mă pierde în poveste (cu excepția vârstei între 8-10 ani în care am citit toate basmele, poveștile și legendele din biblioteca publică), cât a fost nevoia interioară de a înțelege. Mi se părea, la vremea aceea, singură într-un oraș străin, în Oradea, la 500 Km departe de casă, că cititul mă ajută să înțeleg mai bine lumea și pe mine însămi. De asemenea, era singura experiență pe care mi-o puteam permite (nu costa nimic, cu excepția timpului). Și mai era la mijloc o sete apăsătoare de cunoaștere și o mare dorință de afla lucruri la care până atunci nu mă gândisem și nu-mi trecuseră prin minte. Și așa, zi de zi, după ce terminam cursurile de la liceu, de la 2-3 după amiază, pană seara la 7-8 seara, mergeam la biblioteca publică și citeam. Și azi mai am carnețelele în care mi-am notat titluri de cărți (dintre noutăți) care mi-au atras atenția.

Pe lângă citit, o a doua marea bucurie era să mă plimb cu bicicleta. La liceu, cu bicicleta,  fie iarnă, vară, ploaie sau ninsoare, veneam eu, profesorul de logică și câțiva băieți. Bicicleta era sursa mea spre aventură. Pe bicicletă lumea se vedea altfel, simțeai vântul cum îți flutură părul și te puteai opri oriunde voiai, duce oriunde voiai, nu erai la cheremul nimănui.

Și da, vorbeam despre organizare. Pe mulți dintre noi, ceea ce ne ține în urmă, ceea ce ne blochează înaintarea, este această frică de a apuca taurul de coarne, de a face lucrurile să se întâmple. Cineva îmi spune zilele acestea că nu contează decizia pe care o iei, dacă e una bună sau rea, contează să începi, căci cel mai grav lucru pe care îl poți face este să stai pe loc. Dar asta știm deja :).

Cartea Annei Lamott chiar merită citită, atât pentru tips-urile pe care le dă în ce privește scrisul, cât și pentru sfaturile de viață care sunt de neprețuit. De apreciat și tonul în care e scrisă, sinceritatea și transparența cu care autoarea spune lucrurilor pe nume, fără să îi fie frică ca va fi pusă într-o anumită lumină, fără să-i fie teamă să se dezvăluie.

Atât în trăire cât și în cărți, sinceritatea este cea care dă valoare lucrurilor. Fără sinceritate nu există real, fără real nu există realitate, și fără realitate nu există adevăr. Și fără toate acestea, ceea ce spunem, facem sau scriem, nu are valoare.

Giusepppe Verdi – NABUCCO

De mult timp n-am mai ascultat ceva ATÂT de bun! Eram prinsă cu treabă când am pus pentru prima oară discul Nabbuco (Verdi) în regia lui Artur Rother.

nabucco verdi

Muzica apare când cuvintele exprimă prea puțin. Este peste și dincolo de ele.

Oricât ai asculta, nu-ți este de ajuns. Am încercat să găsesc o versiune cât mai apropiată de ceea ce este pe disc. Cred că aceasta se aseamănă:

Asculți și totul se anulează, ca și cum ar trece într-o altă dimensiune. O altă variantă NABUCCO aici.

Tot azi, am deschis un volum de poezii (inspirație folclorică) de Eminescu și am dat peste Alei mică, Alei dragă. Aparent naivă, cu versuri simple care respectă rima, dar numai aparent. Căci mesajul poeziei e adânc.

Primul vers:

Alei mica, alei draga,
Cine vrea sa ne-nteleagă
Vaza frunza cea pribeaga,
Ce-i ca viata noastr-ntreagă.

După cum știm, Eminescu a avut o lungă perioadă în care a cutreierat satele pentru a descoperii poezii din folclor necunoscute. El știa că există o înțelepciune adâncă în popor. Autenticitate și adevăr.

alei draga

De citi Mă-ntrebai, dragă, -ntr-o zi și  De-ar fi mijloace.

Cred că cu toții, avem nevoie, din când în când, de o baie de limbă. 

Am început cu NABUCCO și-am ajuns la Eminescu. Frumoasă paranteză :).

 

De ce să ținem cont când scriem?

Când vorbim de scris și scriitură (mereu m-am întrebat de ce jurnaliștii mai în vârstă aleg să folosească acest termen) ne raportăm automat la felul nostru de a fi și de a vedea lucrurile. Dacă vedem în scris o extindere a personalității, atunci înțelegem de ce numai Dostoievski putea scrie în acel fel și nimeni altul. Odată ce am înțeles că scrisul este o parte din noi, suntem pe drumul cel bun.

cum scriem binePutem vorbi de două tipuri de scris mari și late:

– scrisul personal (care poate lua forma unui jurnal, roman, piesă de teatru etc.)

– scrisul impersonal (care este destinat unui anumit scop, fie de ordin jurnalistic (știre, anchetă,comunicat de presă, mai puțin reportaj) sau comercial, așa numitul (descrieri produse, sloganuri, newslettere).

Probabil îți zici, asta știam deja. Ok. Poate știai, dar înțelegi implicațiile? Cele două tipuri de scris se întrepătrund în anumite puncte și acest lucru este cel care dă diferența în ce privește calitatea scrisului. E o combinație între talent, multă muncă de documentare și disciplină.

În opinia mea,înainte de a te apuca de scris, merită să ții cont de aceste 6 puncte, :

1. Documentare

Citește cât de mult poți citi despre subiectul tău (raportează experiența ta la a altora și așa vei trage anumite concluzii care îți vor deschide noi direcții asupra subiectului).

2. Găsește-ți propria tonalitate

Nu imita tonalitatea altor persoane doar fiindcă crezi că ar prinde sau fiindcă-ți place ție. Mai bine scrii obiectiv decât să o dai în gropi cu exclamații care nu ți se potrivesc și care încarcă inutil conținutul mesajului. Puțini sunt cei care reușesc să fie citiți pentru modul în care se exprimă. Majoritatea sunt citiți pentru ceea ce spun (uneori pentru conținutul bombastic care devine un mijloc de refulare). Ca să scrii într-un anumit fel ia timp, nu te aștepta să devii Proust peste noapte. 🙂

3.Enunță cât mai clar subiectul și fă-l personal

Nu ne mai interesează generalitățile și nici punctele de opinie care sunt pe lângă. Un caz particular e mult mai relevant deoarece tratează o anumite problemă dintr-un unghi mai aprofundat decât ar face-o cineva care n-a trăit respectiva situație. De aceea, când vorbești despre lucruri pe care le-ai trăit ești mult mai interesant și relevant decât atunci când vorbești despre lucruri de care doar ai auzit sau ai citit. Cel mai bun argument în susținerea unei ipoteze este faptul trăit. Nu uita asta!

4. Nu te împrăștia!

Un articol, înainte de a exista pe hârtie, există în minte (cel puțin la nivel schematic). Încearcă să-ți structurezi ideile astfel încât ceea ce vrei să zici să aibă schema clasică: început, cuprins, încheiere (pe care am învățat-o în clasa a II-a și care a fost pentru prima oară enunțată în Poetica lui Aristotel).

5. Fără taca, taca, taca!

Ai ceva de spun, spune-o! Spune-o în puține cuvinte, cât mai simplu posibil. Dacă vrei să te complici în exprimare atunci trebuie să ai un motiv foarte bun. În Adevertising se spune că cea mai bine scrisă carte este Biblia și că mulți copywriteri o iau ca și exemplu în ce privește stilul. Simplu și puternic în același timp. Scrisul nu e făcut să impresioneze, să arăți lumii cât de deștept ești tu (ce cuvinte ai mai învățat sau inventat), nu, e făcut pentru cei care au ceva de spus. Își mai aduci aminte de tezele la română din V-VIII? Când erai întrebat: “Ai știu? Ai scris?” iar tu ziceai: “Așa și așa. Am aburit și eu” La română mergea, în online, nu (asta dacă ții să fii citit, dacă nu, poți scrie cum vrei). Evită cuvintele care sunt de umplutură, de ce ai vrea să scrii mult? Mai bine scrii trei fraze bine închegate decât trei paragrafe care n-au nici cap nici coadă. Less is more, nu?

6. Scrie ca și cum viața ta ar depinde de asta

Scrisul este pasiune, loisir (pierdere), chiar patimă. E personal. E o parte din tine. Acesta este și explicația pentru care mulți mari scriitori au refuzat să scrie articole cu conținut comercial (și în trecut s-a practicat asta). Și când au scris articole, cărți, la comandă, au făcut-o fiindcă au fost obligați de anumite constrângeri financiare. La origini, scrisul nu aparține comerțului, ci artei.

Scrisul e greu! Vorba aceea :). Până acum, n-am cunoscut pe nimeni care să scrie bine și să-mi zică: “Mamă, la mine scrisul merge ca uns. Mă așez în fața computerului și încep să scriu. Într-o oră am terminat articolul!”. În schimb, de multe ori, toți cei care se laudă cât de repede pot să scrie ei ceva, când îți arunci privirea peste ceea ce au scris vezi că e doar “bla, bla, bla”. Următoarea data când cineva se laudă cu asta, îi poți zice: “Tocmai am citit un articol cum să scrii un articol în 35 de minute. Îți voi dai link.” Urmându-i: “Spor la viteză!”.

 

 

Noaptea Marii Beții

Noaptea Marii Beții a fost cântat pentru prima dată de Doina și Ion Aldea Teodorovici în 1983.

Ce se mai poate spune despre acest cântec? Nimic. Se ascultă și atât. Nimic nu mai poate fi adăugat și nici luat.

Noi, ne cautam plângând prin ploi,
Potopul zilei de apoi,
E cartalat din doi în doi.
Hai, turnirul nu mai are cai,
Stai, la mine-n sânge hai și stai, hai și stai.

 

Am auzit melodia acum 3 ani, când am aflat și istoria soților Teodorovici – doi oameni mari care au fost credincioși valorilor naționale până la moarte. Și au iubit țara și semenii mai presus de tot și toate. Anul acesta s-au făcut 23 de ani de la asasinarea lor. Ei  sunt cei care au cântat, ca nimeni alții, Pentru ea, Casa Parinteasca, Iarta-ma, Focul din vatra și Lăsați-ne în legea noastră.

Ion Aldea Teodorovici s-a căsători cu Doina Marin în 1981, fiecare regăsind în celalalt pasiunea și dorința arzătoare pentru unirea Basarabiei cu România, luptând amândoi pentru independență și având o înfocată iubire pentru limba română. Neputând milita pentru unirea Basarabiei cu România, în literă și lege, la radio și televiziune neacordându-li-se dreptul la exprimare, Ion ia chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele din Moldova și să cânte despre frumusețea limbii române, despre Eminescu și valorile străbune. Ei sunt primii care au militat, în anii 90′, pentru revenirea la limba română și grafica latină pe teritoriul Basarabiei.

sotii teodorovici

Soții Teodorovici au murit în 27 august 1991, într-un presupus accident de mașină, când se întorceau de la Marea Adunare Națională de la Chișinău, unde au cântat despre suveranitate și independență.

Noaptea Marii Beții este despre iubirea care este dincolo de încercări, vânt și ploi. Doi oameni care s-au iubit până la capăt, într-un singur gând și-o singură simțire. Mai presus de sărăcie, piedici și nevoi, urmând un vis comun, cel național: o singură țară, o singură limbă. Uniți în viață, uniți în moarte.

 Noaptea Marii Beții interpretări:

& Ana Teodora

MUST DO într-o zi de luni

“Urăsc lunea” auzim peste tot. “Off, de-ar trece ziua asta mai repede!”. “De ce trebuie să fie din nou luni?”. Dacă am putea să sărim peste această minunată zi din săptămână am face-o fără să stăm o singură secundă pe gânduri. Am vrea ca săptămâna să înceapă pe la mijloc, cu miercuri dacă se poate, cu joi ar fi și mai bine. Multe lucruri se motivează cu replica “știi, azi e luni…”

Chiar dacă ne-am făcut de cap duminica iar luni dimineața, când sună ceasul, am vrea să ne tragem pătura peste cap, nicidecum să ne ridicăm din pat, totuși, nu avem de ales. E luni și trebuie să muncim! Fără mofturi, fără comentarii, fără scuze ieftine.

Ați văzut ce fețe au oamenii luni dimineața la metrou, ce figuri pline de entuziasm? Cu ce chef pășesc pe scările de la Unirii, Victoriei sau Dristor?

De ce ne sictirește în halul asta lunea? Ce am putea face să uităm că e luni?

de ce uram luneaCâteva sugestii:

1. Nu uita că e luni!

Lumea e o zi din săptămână ca oricare alta. Cu puțină autosugestie vom uita de mahmureală pe care o avem sau de faptul că am plecat fără să ne bem cafeaua. Luăm fiecare lucru așa cum este, luăm fiecare zi drept ceea ce este. Să fii motivat nu înseamnă să faci abstracție. Nu. Iei ceea ce îți este dat și te descurci cu acel lucru. Și aici problema ține de perspectivă.

2. Te concentrezi pe lucrurile care îți fac plăcere

Fie că e vorba de muzica care își place sau de cornul cu unt preferat, toate acestea, te vor face să uiți de morocăneală. Privește pe geam! Soarele strălucește așa frumos azi!

3. Cafea, cafea, cafea

Pentru unii dintre noi cafeaua face minuni! Ai grijă să nu-ți lipsească. Cu frișcă sau fără e important să ai mereu la îndemnă cafeaua care funcționează pentru tine.

4. Treci la atac!

Nu da la o parte proiectele care ți se par grele sau care nu-ți fac plăcere. Cheful vine făcând. Și vorba asta e adevărată, încercată și testată. Așa că ia taurul de coarne și deschide acel Excel. Vei vedea cât de bine te vei simți după ce totul va fi gata!

5. Oferă-ți un premiu la sfârșitul zilei

Stabilește-ți ca la sfârșitul zilei să-ți oferi o recompensă pentru că ai trecut de încă o zi de luni. Fie un film, prăjitura preferată sau o plimbare cu bicicleta – meriți toate acestea. Și nu uita că, efortul te ține fit. 🙂

În final, un cântec care vorbește despre frumusețea zilelor de luni:

Succes!

“Life round here” (James Blake) te face să-ţi pui întrebări

<Part time love is life round here> ne spune James Blake în Life Round Here. Următoarele versuri <We’re never done/Everything feels like touchdown on a rainy day> se repetă precum bătaia pendulului.

Piesa Life Round Here a aparut în 2013 şi face parte din albumul Overgrown. Cu accente suave, avand un beat repetitiv şi scadat, în acorduri de pian uşor macrabe, <Life Round Here> este o melodie-statement. Aici, muzica este în versuri şi versurile sunt în muzică. Pare o melodie unfinished cu un mesaj unfinished. Asta pentru că, viaţa, în sine, este unfinished. Iubirea la fel. Part time love nu există.

Cine este James Blake? S-a lansat în muzică la 22 de ani, în 2011, cu albumul care-i poartă numele. După lansarea albumului James Blake, artistul britanic a devenit, aproape peste noapte, un reper în muzica indie cu influienţe electronice.

În Life Round Here îmi place îmbinarea dintre acordurile de pian, beat-ul sacadat şi tonalitatea joasă a vocii. Asculti şi te pierzi. Nici măcar nu e nevoie să fii high. E wave, fuziuni & ritm sacadat.

Life Round Here, Album: Overgrown, An:2013

Într-un interviu, acordat publicaţiei Rolling Stones, James Blake spune: <Aş vrea ca muzica mea să facă oamenii să-şi pună întrebări>.

 

James Blake ft. Chance The Rapper în Life Round Here

Colaborarea dintre James Blake si rapper-ul Chance s-a dovedit a fi una de succes. Videoclipul de mai jos este făcut dintr-o serie de juxtapuneri în care ni se dezvăluie o lume uşor grotească. În imagini, cei doi atişti, Hames şi Chance, se plimbă într-o decapotabilă în timp ce prin faţa ochilor li se succed tot felul de imagini (femei ale străzii, piraţi somalezi, iubiri de cartier), una mai  carnavalescă decat alta. În drumul lor sunt însoţiţi de un corb care stă pe bancheta albă a maşinii. Click PLAY. 

Life Round Here face rapid trecerea de la muzică la versuri, de la versuri la stare. Cand o asculţi e ca şi cum ai auzi zgomotul produs de căderea sacadată a ploi. Asta-i atmosfera pe care o simţi. Iar această stare te prinde. Ascultand James Blake nu eşti nici trist, nici vesel, doar eşti. Priveşti, vezi, conştientizezi. Şi viaţa merge mai departe.

Vezi versurile aici.

Will You Still Love Me Tomorrow?

“Will you still love me tomorrow?” Si ce-ai mai putea zice? Ce rost are să-nășiri cuvinte când acestea sunt precum niște baloane de săpun? Nu. Taci. Caci nu este nimic de zis. Sunt lucruri despre care nu poți vorbi. Numai muzica o poate face.

Amy interpretează melodia asta ca nici un alt artist până la ea. Simți fiecare notă, fiecare cuvânt: <Tonight you’re mine completely/You give your love so sweetly/Tonight the light of love is in your eyes>. Cum rămâne cu mâine? Este astăzi valabil dacă mâine nu va mai fi?

Și-atât de ușor trecem peste lucruri. Atât de ușor ne amăgim. Însă, mereu vom avea un martor tăcut care nu poate fi influențat. Acest martor este timpul. El e acum aici și va fi acolo. În lumina timpului, experiențele noastre, oamenii pe care i-am cunoscut, se văd cum sunt de fapt, cum s-au dovedit a fi, la bine și la greu. Care le-au fost intențiile.

Cred ca marea miză, în scurta noastră viață, este dată de capacitatea de a merge până la capăt. fie că e vorba de iubire sau de lucrurile în care crezi. Acesteia i se adaugă curajul și tăria de caracter de a nu te trăda pe tine însuți. Depersonalizarea aduce moartea. De-aici cenușiul, de aici decăderea.

Te invit pe pagina Michael Ende Romania

Ție ce-ți spune numele Michael Ende? Ai auzit de “Poveste fără sfârșit”? Dar de “Momo”?

Fie ca ai auzit sau nu, te invit pe pagina Michael Ende Romania, unde vei descoperi universul unui scriitor de geniu.

Am citit “Poveste fără sfârșit” pe când aveam 10 ani. Am luat-o de la biblioteca orașului. Am rămas fascinată de această carte. Pana atunci, epuizasem toate cărțile cu povesti și basme existente în biblioteca părinților și le luasem la rând pe cele de la biblioteca micuțului nostru orășel.  Îmi era de ajuns sa citesc câteva rânduri și deja intuiam povestea. Multe povești semănau între ele. De povesti de autori am trecut la povesti categorisite pe culturi (egiptene, indiene). Puține mă mai surprindeau. Când am început “Poveste fără sfârșit”, am rămas uimită de stilul personal în care acest autor scria, ca și cum ar vorbi cu tine, ca și cum ți-ar pune o palmă pe umăr și-ar începe sa-ți povestească, vorbindu-ți cu blândețe.  Apoi, povestea de acolo era ca nici o alta poveste. Era o poveste în poveste care te introduce, în chip magic, și pe tine în ea. Simțeai că lupți alături de Atreiu, că problemele lui sunt problemele tale, că personajele ți se adresează în mod direct, că te știu și le știi. Era ca și cum povestea ar fi fost cu tine, despre tine. Era povestea ta.

neverending

Când deschizi cartea afli de un copil grăsuț și stângaci care intra fulgerător într-un anticariat pentru a scăpa de gașcă de copii rai și gălăgioși care îl urmăreau pentru a mai face puțin mișto de el. Un copil care trăia singur, cu tatăl lui care era tehnician dentar și care rareori mai vorbea, după moartea mamei. Un copil singur. Un copil neînțeles.  Cartea mi-a stârnit și mai mult interesul. Apoi am aflat ca, cel mai mult, acelui copil, ii plăcea sa citească. “E ca mine!” mi-am spus, și am continuat sa citesc cu o curiozitate și mai mare.

E un lucru tare misterios cu pasiunile omeneşti, iar în cazul copiilor totul se petrece la fel ca şi în cazul oamenilor maturi. Cei copleşiţi de o pasiune n-o pot explica, iar cei ce nu au trăit niciodată ceva asemănător nu pot înţelege. Există oameni care îşi pun în joc viaţa pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei înşişi nu îşi pot explica limpede de ce. Alţii se câinează pentru a câştiga inima unei persoane care nici nu vrea să ştie de ei. Iar alţii se distrug, fiindcă nu pot rezista plăcerilor mâncării – sau ale băuturii. Unii îşi cheltuiesc întreaga avere pentru a câştiga la jocurile de noroc sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe ce nu se poate realiza niciodată. Alţii cred că nu pot trăi fericiţi decât în altă parte de locul unde se află, şi călătoresc toată viaţă prin lume. Iar câțiva nu-şi găsesc liniştea până ce n-au devenit puternici. Într-un cuvânt există tot atâtea pasiuni, cât şi oameni.

Povestea m-a prins asa tare ca in 2 zile am terminat-o. Însă, mult timp după ce am terminat-o, încă mai ma gândeam la acestă carte. În liceu am citit-o din nou. În Oradea, la Sala de Lectura. În facultate, în Cluj, am găsit-o într-un anticariat și mi-am cumpărat-o. Am citit-o încă o data.

Și acum am început din nou “Poveste fără sfârșit”.

 

Fluturi – Irina Binder, un adevărat fenomen editorial printre adolescenți

Cartea “Fluturi” a Irinei Binder, apărută vara asta, a entuziasmat o mulțime de adolescenți și tineri. Mai întâi, cartea a devenit faimoasă în rețelele sociale. Citatele din “Fluturi” au circulat cu viteza luminii pe Facebook (rețeaua care a ajuns la toată lumea), de la paginile de tip Fun la paginile personale. Peste noapte, o mulțime de puștoaice, in special,  își doreau să citească această carte.

fluturi oameniCum am aflat eu de acesta carte? Cândva prin iulie primesc un telefon scurt de la sora mea care îmi zice cu cel mai mare entuziasm să caut Fluturi, nici nu mai știa exact autoare,  își amintea că o cheamă Irina. Eram în Brașov când m-a sunat, am căutat-o într-o librărie de acolo și nu am găsit-o. Era prima oară, în cei 18 ani ai surorii mele, când mă ruga să-i caut o carte. Așa că, mi-am dat seama că trebuie să fie vorba de ceva special. M-am întrebat “Ce este cu acestă carte?” “Cine e autoare”. Am rugat-o pe sora mea să-mi zică cine i-a recomandat cartea și mi-a spus că o știe de pe Facebook și că “toate fetele citează din ea”.  Așa am aflat eu de “Fluturi” :).

În momentul de față, dacă cauți  pe Google “Fluturi – Citate” găsești 107.000 de rezultate. Pagina de Facebook numără 295, 497 de Like-uri. Nu atât de multe, și totuși, cartea a influențat o mulțime de adolescenți și tineri. Mai ales pe cei din provincie (căci la ei nu au atât de multe variante de distracție cum am cei din Capitală),  tind să cred. În cazul surorii mele asa a fost. E pentru prima dată când ea citește, cap coadă, o carte. Primul volum l-a citit într-o noapte. Pe al doilea încă nu l-a terminat.

Pe Tumblr, carte are are fanii ei. Consider că Tumblr este prima sursă a conținutului cu potențial viral, sursă de primă mână (de la cititorul-distribuitor la public)  care nu este împins în față de publicitate (cum se întâmplă pe toate rețelele).  Acesta e și motivul pentru care am încredere în Tumblr și e prima rețea la care recurg când vreau să găsesc ceva autentic, la prima mână.

Am răsfoit pentru prima oară cartea “Fluturi” în librăria Bastiliei, prin august. La prima vedere, mi s-a părut o carte care are un stil mult prea siropos pentru a putea fi gustată de mine. Și totuși, am câteva cuvinte m-au marcat (“când iubești cu adevărat nu poți să înșeli pentru că ai în minte tot timpul chipul persoanei pe care o iubești”).

De la sora mea am citit și eu cartea. Da, într-adevăr e scrisă prost iar iar multe din scene sunt artificiale, există o mulțime de contradicții în personajul Irinei și structura cărții e praf. Însă, și ce dacă! Cartea e aspru criticata de Ioana Radu, spunând că a fost o pierdere de vreme și de bani. Însă, sunt o mulțime care îi iau apărarea în comentarii acuzând-o de “superficialitate” și “insensibilitate” (șic).  O recenzie care se află la polul opus găsim pe blogul Georgianei Mihăescu. Aici putem vede ce a însemnat cartea pentru anumiți oameni (și nu e vorba de cei naivi, provinciali, săraci cu duhul cum s-ar grăbi unii să obseve).

Chiar dacă “Fluturi” este într-adevăr o nonvaloare literară, acestă carte a făcut o mulțime de oameni să rezoneze și să palpite de emoție. Am citit-o și eu. Și nu pot să nu recunosc că te prinde, că e amuzantă și are un dialog savuros (chiar dacă uneori e necredibil sau prostuț).  Întorsăturile de situație se țin lanț și are remarcabila calitate de a te ține cu sufletul la gură. Ce dacă conflictele sunt cusute cu ață albă? Noi, cei care avem practica cititului,  îi vedem toate neajunsurile… Are multă prostie, da, dar  și de prostie se poate râde atât de bine, sau, mai ales de prostie :)). Da, e telenovelistică, însă, e mai gustată așa (de marele public). Deși puțini recunosc, tuturor ne plac telenovelele, într-un fel sau altul. Situația poate fi comparată cu știrile de le ora 5 (nimeni nu recunoște public că se uită. și totuși audiența e cea mai mare atunci).

Însă, un aspect care merită luat în seamă este că, pe cartea asta, au pus mâna o mulțime de adolescenți care n-au citit o carte, cap coadă, niciodată. În plus, “Fluturi” nu are nimic nociv. Abundă în învățături de viață, într-o lume în care copii și tinerii sunt educați de internet și de televizor.  Nimeni nu ne spune cum stau lucrurile, de fapt, în lumea asta. Părinții nu au timp de ei sau nu sunt capabili să-i educe. Profesorii nici atât. Așa că, cartea Irinei Binder nu poate fi decât ceva bun.

La final, citate din scrisoare Luminiței (cititorii cărții știu despre cine vorbesc):

“Să nu te irosești in zadar, sa nu-ți sacrifice viata muncind pentru lucruri, să cauți să fii fericită, să nu iți refuzi nimic, să nu trăiești amânând ca și cum ai trai veșnic”

“Vreau sa îmi promiți ca nu vei tine niciodată cont de vârsta, vreau sa nu consideri niciodată ce e prea devreme sau prea târziu pentru a trai asa cum vrei, pentru a iubi, pentru a face nebunii, vreau sa te bucuri din plin! ”

“Sa nu uiți niciodată cine ești, sa nu lași oamenii sa te transforme ni cine vor ei sa fii, nu uita ca ești un om minunat. Trăiește frumos, cauta sa însemi ceva bun în viețile oamenilor, retrage-te atunci când simți ca nu mai aparții unui loc sau unui suflet și ia-o de la început, ori de cate ori va trebui…”

“Tu ești un om bun, tu ai fost educate sa ierți și nu sa judeci, tu nu ești omul care executa, tu ești omul care oferă ajutor, tocmai atunci când cineva merita mai puțin”

Câteva citate care au prins pe Tumblr (citate la care oamenii au rezonat, la care au dat share, pe care le-au distribuit pe rețele, datorită cărora au cumpărat cartea).

 

 

 

Un alt fel de a spune “Îmi lipsești”

Am găsit fotografia de mai jos pe Instagram. Nu știu dacă ideea e originala sau nu, însa mi-a plăcut mult. Drept urmare am postat-o pe Facebook, Twitter si Google +.

declaratie way in sibiu

Fotografia a fost făcut-o în Sibiu. Locul există. Nu știu dacă la mijloc este o poveste de iubire, dar mi-ar plăcea să cred că este așa. Că totul e pe bune. Următorul gând care își  vine în minte este: “Cine este persoana care a făcut asta?” și te întrebi dacă povestea din spatele acestei imagini a avut un happy-end.

Legenda (așa cum imi place să mi-o imaginez)

Într-o noapte, cineva a mâzgălit câteva cuvinte pe-o clădire părăsită. Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. Dimineața, o mică mulțime se holba la vechia prăvălie roșu spălăcit. Deodată, clădirea dărăpănată, pe care nimeni n-o mai băga în semnă, ajunsese în centrul atenției. Totul datorită unor litere școlărești scrise cu vopsea albă “Mă gândesc la ea” iar mai jos, în dreptul geamului “NON STOP” scris cu litere mari, de tipar.

În curând, oamenii s-au obișnuit și cu această ciudățenie și nimeni nu mai dădea atenție micuței prăvălii uitată de vremi. Doar copii și străinii se mai opreau, din când în când,  în dreptul ei, șușoteau puțin, zâmbeau și mergeau mai departe.

Într-o zi, o copilă cu ochi mari și zâmbet timid s-a oprit în dreptul prăvăliei privind-o captivant, fără să mai vadă pe nimeni și nimic în jurul ei. Un copil de un an și ceva începuse să plângă zgomotos în urma unei căzături, iar maică-sa îl ținea strâns de mână în timp ce-i reproșa pe un ton furios “Vezi ce se întâmplă dacă nu te uiți pe unde mergi!”. Apoi, aerul prinde schimbul de replici furtunoase a doi tineri “îți zic, n-am văzut-o în viața mea! De unde să știu eu de ce mi-a dat add?”, “Știi ce, nu mai vreau să aud nici un cuvânt spus de tine. Ești un mincinos nenorocit și așa vei rămâne!”. Fetei i-au trecut aceste replici pe la ureche dar nu le-a dat nici o atenție. În momentul următor un bărbat a trecut răcnind la telefon “Ce nu e clar? Îți mai repet încă o dată: pe luni vreau ca acel contract să fie semnat! Ce? Nu vreau să aud!” și, în timp ce vorbea telefonul s-a rostogolit cu zgomot pe caldarâm. Bărbatul a ridicat telefonul, a trântit o înjurătură și a mers mai departe.

“Cristina!” “Hei, Cristina” iar de fată se apropie o puștoaică cu blugii rupți. “Cristina, la ce te uiți?” “A, la asta?” “N-ai văzut pana acum?” “Ce prost! Asa vrea el sa impresioneze! Fată, iți spun eu, n-are nici o șansă!”, replică la care Cristina are tendința de a izbucni în plâns. “Hei, dar ce-i cu tine? Te-a impresionat prostia asta? Hai să fim serioase, cine mai ia în seamă toate porcăriile care apar acum scrijelite pe ziduri?” – după acest scurt schimb de replici cele doua fete se îndepărtează grăbite.

Gânduri de final 

Acum ceva timp,  pe când treceam pe Bulevardul Corneliu Coposu și mă îndreptam spre Unirii, am văzut doi tineri, un el și un ea care se strângeau puternic în brațe. Trecând pe lângă ei am observat că mașina tinerei femei era umplută de post notes-uri pe care era scrijelită o singură întrebare: “Vrei să fii soția mea?”. Iar această cerere în căsătorie se întâmpla acolo, live, în mijlocul unei mulțimi care nu înțelegea mare lucru din îmbrățișarea celor doi, în timp ce mașinile demarau grăbit. Însă, pentru cei doi, lumea se oprise în loc.

Cred că uneori comunicarea uzuală nu este suficientă, sunt momente, sunt persoane, sunt stări, care te fac să faci lucruri aproape nebunești. Însă, numai făcându-le simți că trăiești. Și-apoi, mai este și această presiune a clipei, momentul în care simți că timpul doar trece și nimic mai mult. Iar tu aștepți și aștepți ca ceva se se întâmple. Dar nu se întâmplă. Oamenii noi în viața ta sunt destul de rari și te trezești făcând același lucru aproape în fiecare zi, cu mici diferențe în weekend-uri. Tocmai de aceea, atunci când dai peste cineva care îți dezvăluie o altă lume, deodată simți cum toată viața ta se îmbogățește, ești tu și nu mai ești tu.  Și deodată își dai seama că nu îți poți permite să pierzi acea persoana, cred că așa apar cererile în căsătorie. Sau, așa-mi place mie să cred că apar. Însă, ce se întâmplă când persoana iubită nu mai este în viața ta? Atunci scrijelești pe geamurile unei prăvălii că n-o poți uita.