Stau, scriu cuvinte și apoi le șterg. Foolish Games e un cântec care nu poate fi încadrat, nu poți spui că este așa sau așa. E atât de bun încât n-are nevoie de prezentare. Ce să spunem? Că a apărut în 1995 și face parte din albumul de debut Pieces of You ? Că e cântecul care a lansat-o pe artista americană Jewel? Că fost inclus în coloana sonoră a filmului Batman&Robi? Că are influințe din “Diamonds&Rust” de Joan Baez? Acestea sunt doar informații, date. Pe noi ne interesează cum se simte acest cântec, cum a fost preceput și de ce a fost atât de plăcut, apreciat, iubit. Căci, în final, muzica e o chestie personală, intimă chiar.
Vezi versiunea live Foolish Games (Jewel & Melissa Ethridge) aici.
Iubirea – intensități diferite mai mereu
De ce se spune că, în viață, pe cine iubim nu ne iubește. Și că mereu va fi acestă discrepanță. Despre asta e cântecul. Despre faptul că cineva iubește mereu mai mult. Rar se întâmplă ca două persoane care se întâlnesc să se iubească la aceeași intensitate, și dragostea lor să supraviețuiască. Pasiunea intră rareori în aceeași barcă cu parteneriatul și compromisul necesar unei relații de cuplu. Iubiri de tipul de “te iubesc până”. Te iubesc până îmi faci asta, te iubesc până la un punct. Și tot mai rare iubirile “în pofida”. Te iubesc chiar dacă nu-mi place familia ta, te iubesc chiar dacă nu-mi place cum te îmbraci, te iubesc chiar dacă ai dinții strâmbi… Iubire romantică (despre asta vorbim) e pasiune. Și pasiunea ori e totală ori nu mai e. Nu mai există jumătăți de măsură. Parteneriatele de timp “îmi dai, îți dau” nu merită atenția noastră. “Pieces of you”, bucăți din tine, asta e ceea ce rămâne când o mare pasiune s-a sfârșit. Fizic, dar nu și în plan universal, căci acolo mereu va exista focul. E idealism? Bine. Accept veridicul. Dar apoi să nu ne mai întrebăm de ce se duce totul dracului.
Citeam acest interviu cu Ioana Celibidache, singurul pe care l-a dat, în care povestește despre relația ei de 45 de ani cu Sergiu Celibidache.
Relația s-a terminat când el a murit. Timp de 2 ani n-a mai putut să picteze, apoi, din acest timp de singurătate și meditație s-a născut cartea “Sergiu, altfel”.
O altă poveste de iubirea nemaiîntâlnită a fost cea dintre Dinu și Nelli Pillat, inițial el a fost cel care a iubit mai mult. Apoi, în timp, ea a ajuns să-l iubească în egală măsură, sau poate chiar mai mult, cu pasiune, dedicare și devotament. Până la capăt. Vedem toate acestea în corespondența dintre ei, apărută cu titlu “Biruința unei iubiri”. Rar mai găsești scrisori de o asemenea intensitate. Recomand cartea. Merită citită și recitită (e atât de nuanțată încât nu este suficientă o singură lectură).
Foolish Games – “everyting perfect!”
Să revenim la Foolish Games, cel mai mult îmi place accentul care se pune pe cuvintele. Tempo-ul perfect. Pauzele. Intervențiile instrumentale atât de bine alese. Piesa are rara calitate de a te transpune în interiorul ei. E precum în dialog. Vezi mai jos:
Avem și versiunea originală din 1995, aici.
Un fel de concluzii
De unde vin cântecele mari? Atât de bune încât sunt unul sau două în întreaga creație a unui artist. Atât de bune încât sunt imitate din nou și din nou. Influențează artiști și epoci. Timpul n-are nici o influință asupra lor. Din contră, le conferă valoare și greutate. Nu știm de unde acele cântece pe care, odată ce le-am auzit, nu le mai putem uita. În fața lor, tot ce putem face este să le admirăm și să ne plecăm umili în fața a ceva ce este mai mare decât noi, mai presus, dincolo. Ceva care nu știm ce este, de unde vine și nu putem cunoaște, putem doar intui și simți. Cred că de asta, pe alocuri, arta și iubirea au ceva din extazul religios. Din acel misticism care este dincolo de înțelegere și rațiune.