“Smoke Gets in Your Eyes” este unul dintre cele mai remarcabile cântece din istoria cinematografului. A fost scris în 1933 pentru muzicalul “Roberta”. A fost compus de Jerome Kern. Versurile îi aparțin lui Otto Harbach.
Cântecul a fost atât de apreciat de public încât a dobândit o viață proprie, independentă de cea a filmului. Personal, cel mai mult îmi place interpretarea lui Kathryn Grayson din remake-ul “Roberta, Lovely to Look At” din 1952.
“Smoke Gets in Your Eyes” a mai fost interpretat de mari artiști ai vremii: Nat King Cole, Jo Stafford, Sarah Vaughan, Bryan Ferry, Judy Garland, Ray Conniff și Freddie Mercury.
“Out of the Woods”, cel de-al de-al șaselea single al cântăreței Taylor Swift promite să devină un nou hit. Lansat la sfârșitul anului 2015, în decembrie, videoclipul are deja 19.395.131 pe You Tube.
În piesă, artista vorbește despre experiențele pe care le-a avut în urma relației cu Harry Styles de la One Direction. “Principalul sentiment pe care l-am simțit în cadrul relației a fost anxietatea”, dezvăluie Taylor în cadrul unui interviu.
Videoclipul “Out of the Woods” e genial realizat
Videoclipul este dinamic și conține o mulțime de efecte speciale. Tempo-ul este perfect. Imaginile au o bogată încărcătură narativă.
În primele cadre vedem o fată, Taylor Swift, în rochie albastră, care privește nemișcată întinderea oceanului. În momentele următoarele o vedem alergând prin pădure, în timp ce este urmărită de o haită de lupi fioroși.
Imaginile se schimbă, ca și cum am fi intrat subtil într-o poveste de dragoste din mintea personajului. Tocmai de aceea, prin fața ochilor, ni se succes rapid diverse peisaje: de la o pădure întunecată, în care colții lupilor pândesc din umbră, trecem la un peisaj de iarnă, în care totul este înghețat. Lupii sunt încă acolo.
“Looking at it now, last December / We were built to fall apart, then fall back together” – la aceste versuri o vedem pe artistă întinsă în zăpadă, în timp ce este luminată de soarele rece al iernii. Momentul în care cei doi au încercat să facă relația să meargă: “The night we couldn’t quite forget / When we decided / To move the furniture so we could dance /Baby, like we stood a chance”.
Următoarele imagini o arată pe Taylor mergând pe coastele abrupte ale unor munți, în timp ce ce lupii o urmăresc de la distanță. Din dorința de a zbura, se aruncă în gol. Nici vorbă de zbor, aceasta se prăbușește în adâncul oceanului. Apoi se află într-un peisaj care aduce a deșert, singură. Deșertul se transformă, aproape instantaneu, într-un pădure înghețată și artista are bucăți pe gheață pe tot corpul.
În timp ce spune “Remember when you hit the brakes too soon / Twenty stitches in a hospital room / When you started crying Baby / I did too / But when the sun came up I was looking at you” o vedem cum se târăște prin noroi. Partea asta mi se părea cea mai puternic încărcată emoțional. Apoi imaginile precedente se succed rapid, în timp ce cântăreața repetă “Oh, I remember”.
Mesajul piesei este unul optimist: ““She lost him but she found herself and somehow that was everything”. Și înțelegerea acestui lucru o scoate la lumina zilei, “out of the woods”.
“I think a lot of relationships can be solid, and that’s what you hope for — solid and healthy — but that’s not always what you get. And it doesn’t mean that it’s not special and extraordinary just to have a relationship that’s fragile and somehow meaningful in that fragility.” a mărturisit Taylor Swift.
Varianta acustică:
https://youtu.be/hHN0ca6lf1c
“Out of the Woods” are șanse mari să ajungă noul hit al artistei. Puternica încărcătură emoțională dată de experiența trăită se reflectă în fiecare vers al piesei. La acestea se adaugă videoclipul extrem de bine realizat (s-a lucrat foarte mult la detalii, mișcări de cameră, unghiuri).
“Taylor a preferat să facă ea însăși toată treaba murdară”
Joseph Kahn , regizorul videoclipului “Out of the Woods”a recunoscut că Taylor Swift nu s-a sfiit să se expună condițiilor vitrege de filmare (noroi, zăpadă, frig). “A suferit din arta ei” spune acesta. Ceea ce înseamnă că la filmări nu s-au folosit dubluri și manipulări de cameră. Zăpada a fost una reală și nu s-a recurs realizarea acesteia ajutorul tehnicilor CGI. Taylor chiar a alergat în picioarele goale pe zăpada înghețată, îmbrăcată doar într-o rochie subțire. Mai mult, artista a ales să stea în noroi cu orele până a fost obținut rezultatul dorit.
Noul Cod Fiscal înfundă PFA-urile. Activitatea acestora devine “ineficientă din punct de vedere fiscal” transmit analiști economici. Ce ne facem?
Pentru mulți dintre cei care lucrează ca freelanceri, fie că scriu, fac web design sau programare, PFA-ul era o modalitate legală de a primi niște bani pentru serviciile prestate. Partea proastă este că, mulți dintre prietenii mei care fac freelancing în zona creativă (scris, desen) și nu atât tehnică (programare, montaj audio-video) nu câștigă sume colosale de bani. Din contră, abia fac bani cât să-și acopere o chirie modestă și să pună ceva pe masă. Și, când este de muncit, muncesc. Uneori chiar 10-12 ore pe zi.
Un alt inconvenient al muncii ca freelancer, și nu ca angajat, este că nimeni nu-ți asigură spatele și că veniturile sunt instabile. Când ești angajat știi că iei o anumită sumă în fiecare lună, ca freelancer – azi ai de lucru, mâine nu se știe. În schimb, taxele sunt fixe, proporționale și mari.
În 2016 cei care au PFA-uri ar trebui să și le închidă. O treime din suma muncită se duce pe taxe. Bani pentru care statul nu face nimic. Și, dacă avem vreo problemă de sănătate, tot la o clinică privată mergem. Căci în spitalele publice condițiile sunt cum sunt. Să nu mai vorbim de șpaga care este subînțeleasă. Iar plata CASS a devenit obligatorie. Acum doi ani am umblat la 3 instituții care aparțin de Casa de Asigurări după ce mi-am plătit taxele, în jur de 500 de lei, și toate m-au trimis din București. Pentru ca, la final, cei din București să-mi zică: “vedem aici că ați lucrat acum 3 ani în Cluj, ne puteți aduce o adeverință de acolo”. Și acesta a fost motivul pentru care dosarul a fost respins și nu am primit asigurare. După multe așteptări la cozi. E normal? Da. În România.
Ce este de făcut:
ne facem SRL – aici taxele ajung la 20% spre deosebire de PFA, unde vor fi 29%;
lucrăm pe contract de muncă part time/contract zilier;
lucrăm pe contract de censiune a drepturilor de autor*
lucrăm la negru (în România se practică);
nu mai acceptăm să lucrăm pe PFA din moment ce suntem în pierdere.
*Atenție: Dacă semnați un contract cu drepturi de autor, nu cedați exclusivitatea drepturilor pentru o perioadă determinată, ci numai oferiți dreptul de a utiliza munca de creație pentru banii primiți în schimb. Iar utilizarea să nu fie repetată, ci o singură dată (în cazul textelor, imaginilor și conținutului audio-video). Aveți grijă să specificați asta. Citește cu atenție Legea 8/1996 actualizată și republicată pentru a vedea modalitățile de licențiere a conținutului.
Un alt mare risc al PFA-urilor este că acestea răspund cu bunurile personale pentru activitatea desfășurată. Cu alte cuvinte, dacă ai PFA și primești amendă ANAF, aceștia pot solicita recuperarea sumei datorate prin vânzarea bunurilor personale (casă, mașină).
În momentul de față, în România există peste 400.000 de freelanceri care lucrează prin PFA și care vor fi afectați direct de noile prevederi ale Noului Codului Fiscal. Mulți dintre cei care își desfășoară activitatea ca PFA fiind antreprenori în adevăratul sens al cuvântului. Asta însemnă că Noul Cod Fiscal lovește direct în antreprenoriatul românesc și în inițiativele de business private. Inițiative ar trebui sprijinite și nu sufocate din fașă, deoarece acestea sprijină o mare parte parte din economia românească. În vreme ce banii corporațiilor se duc în afară, la fel și în cazul retailerilor intenționali (în 2015 H&M a raportat vânzări în valoare de 2.2 milioane de euro, o creștere cu 30% față de perioada similară a anului trecut). Iar firmele de textile românesc nici nu mai ajung să fie cunoscute (nu au bani de marketing) căci se îngroapă plătind taxe. Bine că știm să îmbogățim străinii.
2015 a fost un an plin de provocări. Un an de doliu dar și un an în care am descoperit că, în pofida greutăților și a încercărilor de zi cu zi, totuși, viața merită trăită. Trăită secundă cu secundă, intens și fără jumătăți de măsură.
În octombrie am întâlnit persoana care mă face să zâmbesc. Două săptămâni mai târziu, pe 31 octombrie, a avut loc Incendiul din Colectiv. Dacă n-am fi fost plecați din București, am fi fost acolo. La 10 seara, când am văzut la televizor ceea ce s-a întâmplat, prima reacție a fost negarea. Apoi groaza s-a strecurat încet și definitiv. Am rămas fără cuvinte, cu inima strânsă pentru prietenii de acolo. Oameni dragi care au murit fără să aibă vreo vină.
Mi se pare că 2015 este anul în care am renunțat să mai credem. Am ieșit în stradă cu speranța de a schimba ceva, am strigat și am tremurat de frig, cu fericirea în sân la gândul că poate o Nouă Românie va renaște din cenușa celei pe care o doream îngropată. Dar, n-am reușit s-o îngropăm. Am obosit mult prea repede. Și acum suportăm consecințele. Și le vom suporta mult timp de acum încolo. De ce se spune despre români că “tac și înghit”? De unde ne vine aceste renume? Cât adevăr conține? Să lăsăm faptele să vorbească.
Realizări 2015
Pentru mine a fost anul în care am făcut curat. Am îndepărtat din viața mea lucrurile nocive care mă trăgeau în jos. Acele lucruri care te fac, cu fiecare zi care trece, să fii tot mai departe de visurile tale. Uneori acestea îți devin atât de familiare încât ai impresia că sunt bune și că sunt așa cum trebuie să fie. Dar, nu sunt. E doar obișnuința. Așa zisa zonă de confort despre care toți vorbim dar puțin suntem gata să spunem “până aici”.
În februarie anul trecut am bifat opțiunea Facebook “Create Group” și așa a luat naștere “Apartamente mișto”. Drive-ul care m-a determinat a fost unul personal. E vorba de perioada în care am căutat să închiriez un apartament ok (calitate-preț) și am constatat atunci că este foarte greu să găsești un astfel de loc. Proprietari ok, zonă ok, preț ok – pe o de o parte. Chiriași – ok pe de altă parte.
Am fost inițial o mână de oameni și cu toții ne ajutam între noi. Inițial am fost singurul admin pe grup și apoi mi s-a alăturat @Gia care aducea cu sine multă experiență în zona de conținut online, PR și SEO. Apoi am aflat că în FJSC (Jurnalism) fusese șefă de promoție. Vezi dragostea ei pentru limba română AICI.
De la câteva sute de membri grupul a crescut la 8000 în aproape un an de zile. Și ne-am păstrat selectivitatea (apartamente & membri).
Pentru că ne plac hainele. Pentru că vrem haine noi. Pentru că STIL.
Schimb Garderoba a fost făcut pentru că fiecare dintre noi avem haine de care ne-am plictisit sau haine pe care suntem dispuse să le dăm pentru a strânge bănuți de ceva nou.
Am vrut ca, înainte de toate, acest grup să ne permită să avem acces și la alte stiluri vestimentare în afara celui propriu. Avem posibilitatea de a cumpăra un lucru de la persoana care l-a ales și purtat și ne poate da tipsuri.
Grupul nu este atât despre bani (haine ieftine, la un preț bun), cât este despre diversitate (stiluri diferite).
3. Rebranding iuliacimpoeru.ro
Se fac aproape 10 ani de când sunt pasionată de online. În 2008 mi-am făcut primul blog, pe blogger.com și apoi am trecut pe WordPress.
Din 2009 m-am implicat activ în Social Media și în mediul online. Din social media am ajuns să fiu interesată de conținut și formele pe care acesta le ia în Web 3.0. Am descoperit că s-a schimbat forma dar nu și fondul.
În 2016 voi scrie despre subiectele care mă pasionează: social media, cărți, filme, business, concerte, evenimente. În secțiunea “blog” vor fi articolele de opinie și cele care mă privesc personal.
Despre job-uri am ales să nu vorbesc prea mult deoarece acestea vin și pleacă. Oamenii și pasiunile rămân.
În 2016 vreau să lucrez la primul site de recenzii de apartamente din România. Conceptul este, mai am nevoie de timp și bani pentru implementare.
De asemenea, vreau să lucrezi la propria emisiune de tip podcast care se va numi “Dialoguri-minune”. În acest sens, am creat o pagină de Facebook care în momentul de față dă share la interviuri care mi-au atras atenția din publicațiile naționale și internaționale. Aceasta se numește Wonder Dialogues și poate fi accesată aici.
Books 2015
În ce privește lectura, una dintre cele mai bune cărți citite în 2015 a fost “Insuportabila ușurătate a ființei” de Milan Kundera.
Un citat care mi-a plăcut mult, postatpe Instagram când l-am citit prima oară:
Am descoperit-o pe Savanah Pryor pe SoundCloud în urmă cu câteva luni. Este genul artist de la care îți plac toate cântecele odată ce le auzi. Deși are numai 176 de followeri pe SoundCloud și încă nu are o pagină de Wikipedia, muzica ei este bună.
Cine este Savannah Pryor?
Savanah Pryor s-a născut în Franța într-o familie de artiști. Mama ei este fotograf, tatăl ei este muzician și unul dintre unchi pictor.
Mama ei s-a născut în Maroc și are origini spaniole, în timp ce tatăl are origini englezești și germane.
Savannah a început să cânte la un violoncel la vârsta de 10 ani, dar a renunțat la acesta în favoarea tobelor și a carierei solo. Totul pentru a-și sprijini sora, pe nume Joy, în cariera muzicală.
Deși s-a născut în Brodeaux (Franța), Savannah a plecat câțiva ani în Montreal (Canada). După experiența canadiană s-a întors în Paris pentru a studia pianul.
Începând cu 2009 a susținut concerte în cluburile și barurile din Paris.
Pe Savannah o putem cunoaște și postările pe Twitter.
FACEBOOK:
Pe 13 Februarie, Savannah posta următorul mesaj: “With my sister & Nick Cave./Now we can die happy.”, însoțit de această fotografie:
Cele două surori sunt mari admiratoare ale artistului australian, Nick Cave.
După părerea mea, Savannah este mult mai talentată decât sora ei, Joy. Melodia care mi-a atras atenția este Wicked Love. Sensibilitate, talent, stil propriu.
Pe 2 Iulie 2013 Savannah scria pe pagina de Facebook:
“Thank you for your words and support, some honey in my bitterness . I didn’t write new songs for almost a year, and right now i’m just unable to. I need a break, maybe, since i am not satisfied at all with the results of my recent recordings, it was a lot of works and energy wasted and it puts me down.
I don’t know which path to take now, but i know you are here and it warms my heart.
As Lhasa said : “You’ve travelled this long You just have to go on Don’t even look back to see How far you’ve come Though your body is bending Under the load There is nowhere to stop Anywhere on this road”
I miss her.”
De atunci n-a mai înregistrat noi cântece. Dezamăgire sau perfecționism? Nu știm. Poate și de asta, până acum, puțini nu au auzit de ea.
“Forget me not” este un alt cântec foarte bun. Delicat și sensibil.
Cel mai bun de la ea mi se pare “A kiss Ambiguity”. Acesta e magnific. Genul de melodie pe care ai căutat-o mult timp și atunci când ai descoperit-o ești încântat că ai găsit-o. Genul de cântec care nu mai seamănă cu niciun alt cântec. Link: https://soundcloud.com/savannah-pryor/a-kiss-ambiguity
În această perioadă toată lumea vorbește despre Star Wars. Eu nu vă voi vorbi despre Star Wars. Prefer să atrag atenția asupra filmelor care nu sunt atât de cunoscute, în care nu s-au investit milioane de dolari în publicitate, dar care au o poveste frumoasă, spusă frumos. Filme care se țin departe de clișee și care ne fac să simțim că timpul petrecut în fața ecranului ne deschide noi orizonturi și ne binedispune.
O comedie romantică cu accente satirice despre formele pe care iubirea le ia după vârsta pe 40 de ani. Violette și Jean Rene se întâlnesc în timpul unei vacanțe și se îndrăgostesc. Cei doi au stiluri de viață complet diferite și, de aici, intervin tot felul de situații comice.
2. CAROL, R: Todd Haynes, 2015
Unul dintre cele mai așteptate filme ale sezonului în care Cate Blanchett atinge o performanță uimitoare. Povestea este spusă de talentatul regizor Todd Haynes (I’m not there, 2007).
“Dearest, there are no accidents and everything comes full circle” – laitmotivul filmului.
Filmul nu este despre iubirea între două femei, este despre iubire și atât. Nu vom vedea scene de sex explicit ca-n “La vie d’Adèle” (2013), ci priviri, atingeri, tensiune și emoție.
Povestea are o puternică încărcătură narativă și este spusă într-un mod captivant. Filmul a fost aclamat de criticii din toată lumea.
3. STEVE JOBS, R: Danny Boyle, 2015
Un film care vrea să facă dezvăluie lucrurile care au stat în spatele succesului lui Steve Jobs. Michael Fassbender realizează un rol de excepție, conform criticilor, iar filmul este cotat 7.7 pe imdb.
Merită văzut de toți cei din industria digitală, va oferi o mai bună perspectivă asupra revoluției digitale.
Deși filmul reușește să redea o mare parte din personalitatea fostului CEO Apple, acesta trece cu vederea anumite detalii care sunt aspru sancționate de publicații precum The Economist (New film: “Steve Jobs” Another failed product, 13 Octombrie 2013): “Scenariu domnului Sorkin este ca și cum ai scrie pentru televiziune seria de succes “The West Wing” alături de filmul “The Social Network”. Oferă cascada perfectă de cuvinte bine alese pe care nimeni nu este capabil să le alăture în viața reală”.
4. GRANDMA, R: Paul Weitz, 2015
O comedie savuroasă despre o adolescentă care rămâne însărcinată și îi cere bunicii 600 de dolari pentru a achita costurile avortului. Din păcate, aceasta este falită (după ce a scăpat de datorii, și-a tăiat cardurile bucată cu bucată și a făcut din ele un decor domestic). Aventura începe în momentul în care cele două, nepoata și bunica, se urcă în mașină și merg să facă rost de cei 600 de dolari.
Lily Tomlin, actrița din rolul principal, în vârstă de 75 de ani, oferă, în acest film, performanța vieții ei, conform criticilor.
“Grandma” este o comedie smart, amuzantă, plină de momente-surpriză. Te prinde din primul moment și nu te mai lasă până la sfârșitul filmului.
O poveste de viață spusă într-un mod simplu, cu talent și multă ironie.
Replica de final a filmului este memorabilă:‘You’re nothing, you’re just a footnote.’
5. SUNSET SONG, R: Terence Davies, 2015
Regizat de Terence Davies (The Deep Blue Sea, 2011) filmul s-a inspirat din romanul realizat de Lewis Grassic Gibbons în 1932. Agyness Deyn o interpretează pe Chris Guthrie, fiica unui unui fermier crud cu tendințe maniacale când vine vorba de religie. După moartea tatălui, Chris este cea care se ocupă de fermă și de banii familiei. Între ea și Ewan (Kevin Guthrie) se înfiripă o idilă care are ca finalitate căsătoria. Iertarea, rezistența firii umane împotriva vicisitudinilor sortii, permanența naturii – toate aceste teme răzbat din povestea epică a scriitorului scoțian.
Cadrele cinematografice de mare grandoare ale filmului amintesc de “Far From the Madding Crowd” (1967) realizat de Nicolas Roeg.
Orașele s-au aglomerat și nu mai avem loc.În 2050 nivelul ocupării orașelor va crește cu 80% față de momentul prezent. Viața în marile orașe a devenit problematică. Suntem tot mai mulți și spațiul a devenit problematic.
În documentarul Human Scale, arhitectul profesorului danez Jan Gehl a studiat comportamentul uman în mediul urban timp de 40 de ani și a ajuns la niște concluzii care merite luate în calcul. Conform acestuia, orașele moderne au distrus interacțiunea umană și felul în care sunt construite orașele ar trebui să țină cont de nevoia de intimitate a oamenilor și de nevoia de a te simți că faci parte dintr-o comunitate. Izolarea are consecințe dezastroase asupra psihicului uman. Tocmai de aceea, Jan Gehl consideră că arhitectura ar trebui să se plieze pe nevoile umane.
“Ori oamenii ori mașinile” a concluzionat Jan Gehl când a fost întrebat cum se va acomoda o populația de 6.5 miliarde în orașele anului 2050.
De ce merită să vezi acest documentar?
îți atrage atenția asupra problemelor mondiale actuale în mediul urban;
te va provoca să te gândești la viitor;
oferă soluții sustenabile în ce privește calitatea vieții în mediul urban;
îți se oferă ocazia de a vedea niște povești de viață care pot fi ale tale.
Documentarul “The human scale” chestionează însuși conceptul de calitate a vieții.”Time square has no square” observă un intervievat. Traficul, aglomerația, praful – toate acestea vin la pachet cu zona urbană. Viața într-un mare oraș ne costă. Nervi, timp petrecut în trafic,o locuință insalubră uneori sau mult prea mică pentru nevoile noastre. Căci, nu ne permitem mai mult.
Stăm în chirie, cumpărăm mobilă din pal, nu mai avem timp să gătim și suntem prinși de job-urile noastre. Urăm agitația și când ne despărțim de ea îi ducem dorul. Muncim și 10 ore pe zi pentru ca în weekend să “evadăm” la munte. Ne-am luat credit pentru a ne cumpăra o mașină și nu mai puteam dormi noaptea.
Viața în marile orașe este guvernată de frică și, contrat aparențelor, izolarea reprezintă o adevărată problemă.
Am văzut acest documentar la festivalul One World Romania în 2013. Nu l-am putut uita.
Tocmai s-a terminat emisiunea lui Robert Turcescu care a avut ca subiect “De ce pleacă românii la muncă în străinătate?”. Un subiect care doare și ne doare. Fiindcă aproape nu mai există român care să nu aibă pe cineva plecat, pe de o parte. Pe de altă parte, problemele celor care sunt plecați pot fi și probleme noastre în momentul în care ne decidem să plecăm. Banii puțini, munca multă, țeapa, discriminarea și multe altele. Lista e lungă.
Dintre cei care au intervenit în discuție, o singură persoană a spus că este fericită de statutul actual și că părăsirea țării a fost o decizie bună. Majoritatea au spus că banii nu le ajung și că, în schimb, muncesc foarte mult. Sumele vehiculate (salariu lunar) s-au situat între 1200 și 1500 de euro. 1500 fiind salariu plătit pentru un brutar (în Franța) sau un muncitor (Spania).
S-a discutat în cadrul emisiunii și noile prevederi ale Codului Fiscal care impun plătirea unor taxe care reprezintă contribuțiile către bugetul de asigurări sociale de sănătate. “N-am nicio problemă să sau 10-20 euro atâta timp cât aceste contribuții îmi sunt folositoare, numai că, nu îmi sunt, nu îmi aduc niciun folos” a spus român din Diaspora. Un alt conațional plecat a adăugat “de acum nu voi mai aduce niciun ban în țară. Țin banii în conturile de aici. Am observat că, de fiecare dată când vin un mare număr de români în țară, de obicei în preajma Sărbătorilor, subit scade cursul euro. Ca și cum cineva ar face intenționat acest lucru”.
Cum se poate, mă întreb, să alegi să lași tot (familie,prieteni,casă), să muncești zi de zi, să fii izolat de tot și toate, pentru ca atunci când tragi linie să rămâi cu mai nimic. Cum spuneau mulți dintre cei plecați, în emisiunea lui Turcescu și în discuțiile pe care le-am avut personal cu aceștia. Scopul celor plecați este să facă un ban. Pentru asta pleacă. Și mulți se trezesc că muncesc de dimineața până seara, își neglijează familia și chiar pe ei, își strică sănătatea, și la finalul zilei nici vorbă să se căpătuiască, din contră.
Timpul nu ni-l mai poate da nimeni înapoi
Degeaba avem bani de acum în 10 ani dacă copii noștri au crescut mari și, crescuți de bunici, lăsați prin creșe, s-au îndepărtat de noi. Educați de televizor și calculator. Am vorbit recent, în calitate de jurnalist, cu un preot din străinătate care mi-a spus că există foarte multe cazuri de cupluri care s-au despărțit după ce au venit în străinătate. Acesta mai mi-a spus că banii nu se ajung; după ce sunt plătite chiria, cheltuielile și mâncarea, abia dacă mai rămân 500-700 de euro pe care să-i pui deoparte. Asta dacă e vorba de doua persoane care câștigă între 2500 și 3000 euro însumat. Și atunci? Pentru ce ne chinuim?
“În țară nu poți face nimic”
“Am plecat în străinătate fiindcă în țară nu puteam face nimic” a mai spus un alt român care a emigrat. Da, țara e coruptă până-n măduva oaselor. Pute. Toți ne-am săturat. Dar, aceasta e singura pe care o avem. România este țara în care ne-am născut și mi se pare un gest de lașitate faptul de o părăsi atunci când este la greu. Să pleci e cel mai ușor. Mai greu e să rămâi. Cum spunea Andreea Petruț într-o postare. Ceea ce ne lipsește nouă, ca nație, este unitatea și determinarea. Căci, dacă am fi uniți am spune cu toții ” de mâine nu mai plătim nici un ban la bugetul de stat” și nu ar avea ce să ne facă. Nu ne pot omorî pe toți, nu?
Încet încet uităm de Colectiv, uităm că s-a comis una dintre cele mai mari nedreptăți de la Revoluție încoace și noi ne vedem mai departe de treabă, de ale nostre. Numai că, cât timp noi dăm scroll și căscăm gura pe internet, oamenii mor în jurul nostru. Mor în spitale, mor în casele lor, mor incendiați. Și nu mor de moarte bună.
Dar, acest “fiecare pentru el”, specific nouă, ne va costa. Fiindcă, de mâine putem să fim chiar noi cei care se află în arenă și alții să ne privească. E totul un joc în care zarurile au fost deja aruncate. Lor nu le pasă de noi. Suntem buni atât timp cât avem vlagă, câtă vreme putem munci, atât vreme cât ei se îmbogățesc pe spinarea noastră. Apoi, ne aruncă la coș precum niște consumabile. Atât în țară, cât și în afară, cei lacomi și fără scrupule sunt cei care fac cei mai mulți bani.
Noi nu ne ajutăm între noi. Asta spun toți cei plecați în afară. Iar acest Individualism prinde bine “băieților buni”. Străinilor le convine să primească imigranți, pentru ei este profitabil. Ca imigrant ești plătit mai puțin, ei fac condițiile și tu trebuie să te supui căci ți-e frică (ești într-o țară străină unde nu cunoști multe persoane, te temi că dacă refuzi un job prost plătit s-ar putea să nu mai găsești nimic în viitor apropiat și așa mai departe).
“Românii plecați în afară tac și înghit”
Românii plecați în afară tac și înghit. Cam așa i-aș descrie. Acceptă condițiile de cazare care nu sunt tocmai ok, se îmbracă cu haine ieftine, muncesc și 10-12 ore pe zi,muncesc și în weekend-uri etc. Totul pentru că vor să facă un ban. Un ban pentru a-și construi o casă (în țară), să-și cumpere o mașină (și fudulia e mare). Trăiesc în afară o viață înjumătățită. Toate visele lor, năzuințele care îi fac să se ridice în fiecare dimineață din pat și să meargă la muncă, gândurile pe care le au după ce au pus capul pe pernă, înainte de culcare, toate, se îndreaptă spre casă. Trag cu dinții pentru ca acel “acasă” să devină posibil.
O întrebare: dacă românii plecați n-ar fi cu gândul în țară de ce ar băga atâția bani în casele de aici? Mulți dintre ei vor să se întoarcă căci viața era în România iar afară este munca. Somn, mâncare, muncă. Mâncare, somn și din nou muncă. Așa arată viața când ești plecat.
De ce să plecăm noi din țară? De ce să ne chinuim prin străinătate? De ce să nu plece cei care ne-au făcut viața de rahat?
Haideți să nu declarăm țara pierdută! Nu încă. Nu câtă vreme mai curge sânge de român în venele noastre obosite. După câte am îndurat, după câte-am trăit și-am văzut. După Colectiv.
În România se moare cu zile, în timp ce guvernanții sunt preocupați doar de propria imagine. Gestionarea situației în urma incendiului din #Colectiv ne arată că, dacă ne bazăm pe autorități, putem muri liniștiți cu toții. Ei o să-și facă doar un selfie în timp ce murim și apoi o să ne numere.
Ce s-a întâmplat în acea vineri în Colectiv
“The day we die” a fost prima piesă din concertul trupei Goodbye to Gravity din vinerea neagră de 30 octombrie 2015. Câteva minute mai târziu s-a dezlănțuit iadul. Aerul a devenit irespirabil și panica i-a făcut pe toți cei prezenți să se îmbulzească spre singura ieșire, o ușă mică. În drum spre ieșire, o parte dintre ei s-au prăbușit la pământ și au fost călcați în picioare de cei care luptau, cu ultimele forțe, să-și salveze viața. Adrian Rugină,Claudiu Petre, Alex Chelba și Florin Popescu (bodyguard-ul clubului) s-au întors să salveze oamenii rămași înauntru. Un tânăr s-a aruncat peste trupul iubitei sale și a salvat-o de la moarte, iar la câteva zile a murit. Au făcut 2-3 drumuri aducând oameni afară până în momentul în care ei n-au mai venit. Alex a fost găsit cu mâinile încleștare pe aparat. A murit la aproape o săptămână, din cauza arsurilor.
” Trăieşte?Trăieşte.Trebuie să trăiască!”
Paul Slayer Grigoriu – prezent în acele clipe de groază în #colectiv, ne spune cum a fost:
“Păi nu ştii ce piesă cântau când a izbucnit incendiul?” am auzit că ar fi spus cineva la câteva zile după seara de vineri. Eu ştiu. Nu cântau nicio piesă. Chitariştii şi basistul au coborât de pe scenă, pe baterist nu-l mai vedeam. Tocmai se declanșaseră artificiile – cred că mai târziu decât se plănuise, cred că trebuiau să ardă la finalul cântecului anterior. “La mulţi ani!” a spus râzând unul dintre băieţi. După o scurtă pauză, Andrei Găluţ, rămas singur pe scenă, a observat într-o doară, zâmbind: “A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan.” Am ridicat ochii şi am văzut cum buretele de antifonare de pe stâlpul în dreptul căruia stăteam se aprinsese. Nu părea mare lucru. Cineva a încercat să-l stingă cu o bere, dar era prea sus. Între timp, Andrei a întrebat dacă n-are nimeni un extinctor. Se poate ca atunci să fi avut loc unul dintre momentele cruciale ale vieţii mele. Am văzut că flacăra o ia uşor în jos şi Dumnezeu m-a tras de mână. Mi-am spus să ies, mi-a fost frică, eram cam aproape. M-am dus spre prima uşă, unde deja se înghesuiau vreo 40-50 de oameni, iar cineva răcnea să nu se creeze panică, să nu se calce lumea în picioare. Pentru o milifracţiune de secundă mi-a trecut prin gând să-mi iau geaca de la garderobă, dar am renunţat. Mai cădeau oameni, dar, în general erau ridicaţi. La un moment dat am făcut cu toţii un mic culoar, pentru că din sensul opus venea un om cu extinctorul mult aşteptat. Am privit în urmă şi am văzut că tavanul luase foc. “S-a dus concertul băieţilor”, mi-am spus cu părere de rău, dar după câteva secunde am văzut cum ardea tot. Tocmai ajungeam afară. Am făcut câţiva paşi, mi-am întors privirea să văd ce se întâmplă şi atunci a venit acel val de flacără şi fum. Am fugit iar şi după câteva clipe am revenit spre intrare. Aici erau deja zeci de oameni căzuţi unii peste alţii, unii deja arşi” a mărturisit Paul.
Se spune că focul a pornit de la niște artificii. Se mai mai speculează că ar fi fost vorba de o răzbunare împotriva patronilor clubului. Multe se spun, puține se știu. Cert este că acești oameni, tineri, aproape copii mulți dintre ei, au murit. Și ce mă revoltă nu este atât faptul că localul nu avea aviz ISU, că s-a dat șpagă pentru ca acest lucru să fie trecut cu vederea etc. Căci așa merg lucrurile la noi. Ca să nu mai spunem că în club mai exista o ușă laterală, dar care era închisă cu un lacăt. “A fost un incendiu care a mistuit totul într-un minut și, practic, intervenția de salvare s-a întâmplat la circa 20 minute” a spus Andreea Sopa, una dintre supraviețuitoare, pe Facebook.
Lumânările din jurul Fântânii Universității în memoria victimelor #colectiv
Mă intrigă mai mult ce s-a întâmplat după. Oameni care au fost scoși în stradă și faptul că s-au găsit puțini care să le acorde primul ajutor. Mai multe, o parte dintre victime au fost jefuite de cei care se dădeau drept rude. Ce poate fi mai inuman decât să profiți de niște oameni care sunt pe moarte, care nu mai pot face nimic? Apoi a venit prima ambulanță, care a găsit a fost depășită cu mult de situație; asistenta a fost în stare de șoc și a chemat urgent ajutor. Între timp, cei ieșiți din club (care nu se aflau în stare foarte gravă), cum au văzut ambulanța s-au îngrămădit spre acești oameni în alb, agățându-se de ei cu disperarea pe care numai moartea o poate da, rugându-se, strigând: “Luați-mă și pe mine” și “Nu mă lăsați aici”. N-aș fi vrut să fiu în pielea acelor oameni: să spun “nu mai e loc” unor ochi în lacrimi care și-au spus toate speranțele în tine. Cum să nu ți se rupă inima?
Cine știe câți sunt cei care au murit, fiindcă nu li s-a acordat primul ajutor suficient de repede? Acum, 7 noiembrie 2015, ora 22:33, numărul morților s-a ridicat la 42. Cu fiecare zi care trece, cineva mai moare. Nici nu mai are rost să-i numărăm. S-o facă Arafat, că tot îi place…
Nu înțeleg de ce țara noastră a refuzat ajutorul din afară, spunând că avem tot ce ne trebuie pentru a acoperi situația, și în același timp medicii au recunoscut că nu sunt medicamente suficiente, că victimele au nevoie de transplant de piele. Iar noi am spus că avem totul sub control…
O parte din cei transportați în străinătate au fost trimiși în stare critică, când nu se mai puteau face mare lucru pentru ei.
500 de litri de sânge din Republica Moldova a fost oprit la graniță, pe motiv că nu aveau toate avizele, vezi aici. Între timp, oamenii mureau…
Până în prezent, doar 20 au fost trimiși afară. În spitalele din țară au rămas 50 de persoane în stare critică. I-au trimis cu avioane militare, la grămadă, căci e mai ieftin. Avioane slab echipate. Avioane care au fost folosite până acum ca să repatrieze morți din teatrele de operații. Trimiși afară ca să moară acolo, să dea vina pe cei de acolo după ce au murit. Asta e tot ce s-a găsit pentru ei! SMURD-ul mai are în prezent 2 avioane, al treilea s-a prăbușit în Apuseni în octombrie 2015, când a murit, cu zile, unul dintre cei mai buni piloți ai României, Adrian Iovan. Dacă autoritățile ar fi intervenit mai rapid, și această tragedie ar fi fost evitată.
Cele două avioane SMURD au fost cumpărate la mâna a doua, au numai două locuri pentru pacienți și sunt slab echipate. Nu te poți baza pe ele când vine vorba de o evacuare de urgență. Sunt niște sicrie zburătoare.
Autoritățile n-au vrut să recunoască faptul că au fost depășite de situație; drept urmare, au refuzat ajutorul celor din afară, spunând că totul este sub control. În realitate, nimic nu era sub control. Oamenii au murit cu zile! Septicemia a avansat, deoarece noi n-am avut condiții și dotări (instrumente, aparatură, săli de operație adecvate,personal specializat) corespunzătoare.
Dragoş Pieptu, chirurg plastician din Iași, a spus , în Adevărul, că tratamentul victimelor din Colectiv a fost „o glumă sinistră”. Vezi aici.
„Ceea ce există acum sunt nişte surogate, unele chiar penibile. Nivelul tratamentului arsurilor în România faţă de standardul din Vest este cu 20 – 30 de ani în urmă. Din păcate, cel mai bun tratament pentru arsurile peste 40% profunde, mai ales complicate cu arsuri ale căilor respiratorii, este avionul spre Franţa, Germania, Israel, SUA. E drept, mulţi pacienţi nu pot fi transportaţi datorită stării în care se află. Orice doctor ar veni din orice parte a lumii nu poate avea rezultate ca la el acasă, în condițiile materiale de la noi. Ne lipseşte aproape tot: clădiri, săli de operaţie adecvate, personal, instrumente, aparatură” a spus dr. Dragoş Pieptu.
Cristi Pantazi, de la Hotnews a spus în 7 noiembrie 2015, pe Facebook:
Între timp, când vine de vorba de ei, la cea mai mică afecțiune au mers și s-au tratat în străinătate (Ponta s-a operat la genunchi în Turcia, Băsescu s-a operat la Viena, Tăriceanu și Iliescu în Franța, Năstase în Germania și Franța). Andi Laslău, jurnalist, a observat caustic:
Din cauza faptului că nu a avut asigurare medicală, toboșarului trupei Googbye to Gravity i s-a refuzat transportul în Franța pentru tratament. Spunându-se că, în baza formularului E112, fiindcă nu are asigurare, nu poate beneficia de transport şi tratament în străinătate decontate integral de stat. Asta s-a întâmplat ieri, în urma scandalului făcut de familie, prieteni și rude; după o zi, azi, lui Bogdan Enache i s-a aprobat transferul în Franța.
Gigi Becali a spus că va da “oricâți bani este nevoie” pentru tratamentul victimelor din Colectiv și a fost refuzat de Nicolae Bănicioiu, Ministerul Sănătății, spunându-i-se că “deocamdată au tot ce le trebuie”. Imaginea este mai importantă decât viața unor oameni! Din nou.
Ca să nu mai spunem că, în momentul de față, sunt mai multe persoane care nu știu nimic despre despre oamenii dragi care au fost în Colectiv în acea noapte; nu știu dacă sunt în stare gravă, dacă au murit sau încă trăiesc.
În social media, multe persoane s-au întrebat: “Dacă mâine ar fi un cutremur de proporții, ce s-ar întâmpla cu noi?”. Sorin Avram, om de presă, a observat:
Nu cred că autoritățile sunt incompetente. Cred că e mult mai mult de atât! De fapt, nu le pasă!
La Universitate, după 25 de ani de la Revoluție, suntem tot acolo. Mai săraci cu fiecare an. Zilele acestea am discutat cu mai mulți oameni care au venit să protesteze. Voiam să știu ce au de spus, ce îi doare. Pe chipurile multora, după tragedia din Colectiv, se citea o mare durere îmbinată cu o încrâncenare cruntă. Am ieșit în stradă fiindcă așa nu se mai poate. Străini și orfani în propria țară, ce poate fi mai dureros? Să știi că ești bun de plată și atât.
“Nu suntem numere, suntem liberi
Nu suntem numere, suntem liberi, suntem atât de vii!
Pentru că ziua în care vom renunța va fi ziua în care vom muri”
“Nu suntem numere, suntem liberi” într-un moment în care suntem numere pentru companiile pentru care lucrăm, pentru stat și pentru spitale. Mulți au vrut să facă din victimele de la Colectiv o statistică. Nu, sângele apă nu se face. Iar noi, cei care am ieșit în stradă, nu ne vom opri până întregul sistem va cădea. Nu mai vrem pe nimeni căci toți sunt la fel. Am avut 25 de ani să ne convingem.
Acum se caută niște țapi ispășitori pentru tragedia din colectiv și cred că așa vom uita. Că zilele vor trece și vom uita. Un accident. NU VOM UITA.
Colectiv suntem noi.
Ce ne pot face? Să ne omoare pe toți nu pot. Să ne sperie, da. Însă, nu ne vom lăsa speriați. Ei, cei care cred că moartea și un fapt divers. Se moare cu zilele în spitalele românești. Dacă știi că n-ai bani, mai bine stai acasă și mori decât într-un spital infect. Dacă n-ai asigurare e și mai rău. Chiriile la noi sunt mai mari decât cele din Paris. Tot ce înseamnă industrie a fost distrus. Agricultura a devenit speculă. Noi importăm ceea ce este bun și aducem în țară toate rahaturile altora. Dăm banii și ne mai și îmbolnăvim. “UE să ne dea nouă directive în momentul în care și ei vor câștiga pe lună 200 de euro cât câștigam noi. Un francez, german sau englez dă 200 de euro numai pe benzină” – a spus un om cu care am vorbit în Piața Universității. Cum să trăim într-o țară în care chiria este 70% din cât câștigăm. Și muncim zi de zi, uneori 10-12 ore pe zi. Și viața ni se duce. Multinaționalele fac profit iar noi suntem storși de forțe în fiecare zi și când am dat tot ce avem suntem aruncați la gunoi. Numere. “Nu vrei tu, vrea altul” ne-am săturat de acest text. Cum adică ca alimentele și hainele și chiar să fie mai scumpe la noi decât în Gemania? În vreme ce salariu minim pe economie este 10.050 de lei, 250 de euro. Iar un apartament cu 2 camere (decența minimă) e 300 euro. Cum să nu fim triști și furioși în timp ce ne îndreptăm în fiecare dimineață spre birou. Amărâți că nici măcar bani de o asigurare privată nu avem. Căci știm că, dacă ajungem în spitale, dracul ne ia.
Și ei știu să se plimbe cu coloane oficiale în timp ce noi nici o bicicletă nu ne permitem, să vină beți și să-și facă selfie-uri cu durerea noastră. Să numere câți am murit pentru a ști câți mai suntem cei care pot plăti taxele. Banii să vină, nu?
