De ce nu are presa subiecte?

Circulația circulară a informației este un concept lansat de sociologul francez Pierre Bourdieu în 1996 într-o prelegere susținută la Collège de France. Acest concept explică de ce presa scrie aceleași lucruri în același mod, ca și cum ar fi făcut “copy-paste” la scară largă.

Personal, cred că nu mai avem ce să citim în ziare fiindcă nu mai există jurnaliști. Da, lucrurile sunt atât de simple. Jurnaliști în adevăratul sens al cuvântului! Jurnaliști capabili să descopere subiecte originale, să le împacheteze și să fie adevărați câini de pază ai societății.

Din câte știu, mulți dintre oamenii buni de presă s-au reorientat (PR, Marketing, Consilieri de Imagine) sau au plecat în străinătate, pierzându-și urma. Au rămas cei care n-au nicio problemă să întoarcă după cum bate vântul. Jurnaliștii de birou, care obțin informațiile din două-trei telefoane și “de pe net” (“că tot se poartă click-ul”).

Însă, pentru această situație, nu numai jurnaliștii sunt de vină, ci și patronii de presă, alături de media online, care cere “mult și prost”. Patronii nu mai sunt dispuși să plătească pentru informație bine documentată care presupune muncă de teren și un timp îndelungat. Când, ca jurnalist, lucrezi “la normă”, și trebuie să scrii 3 știri mari și vreo 5 mici în cursul a 8 ore (caz real la un cotidian național), atunci nu n-ar trebui să ne mai mire că se scrie cum se scrie.

Informația, încotro?

Din păcate, au mai rămas doar câțiva “nebuni” care încă mai vor să facă presă “așa cum se face”. Oameni care preferă să moară mai degrabă de foame decât să se compromită. Dar ei sunt puțini. Îi numărăm pe degetele de la o mână.

Într-un editorial publicat în 2001, citit azi, jurnalistul Constantin Tănase  vorbește despre o criză a discursului jurnalistic care se manifestă prin “încremenirea în clișee”, compromiterea conceptului de “informație și atitudine” precum și “degradarea și primitivizarea” tonului analizelor și comentariilor. Pe scurt, o presă care, în loc să informeze și să ofere repere morale, aceasta spală creierii și dezinformează.

De cele mai multe ori, în media, diferența nu este una de formă, nicidecum una de fond. Unghiul de abordare este aproape același de la o publicație la alta și schimbările sunt nesemnificative.

În opinia lui Bourdieu, „circulație circulară a informației” produce un efect de închidere, ca într-o casă a oglinzilor în care reprezentările sunt copii variate ale originalului. În prezent, puțini jurnaliști mai sapă pentru a dezvălui informații care conferă o mai bună înțelegere a subiectului. Imaginea de ansamblu a subiectului rămâne în ceață și întrebările fără răspuns.

Și cine ne spune cum stau lucrurile de fapt?

Nimeni, cu excepția noastră. Deși realitatea este precum o palmă de apă rece, este  important să știm. Amorțirea înseamnă moarte. Degeaba ne trezim dimineața, mergem la serviciu și ajungem acasă seara, obosiți și lipsiți de energie, dacă mintea ne este amorțită, dacă simțul nostru civic s-a stins. Nu am fost făcuți să muncim, să mâncăm și să ne reproducem. Nevoile de bază nu ne satisfac pe termen lung. De aici anxietatea și lipsa de repere. În schimb, am fost făcuți să ne urmăm pasiunile, să avem idealuri și să crezuri, să luptăm pentru realizarea lor. Să facem din lumea noastră una mai bună.

Indivizi sau persoane?

Béatrice Bourges, militantă din Franța și scriitoare, susține că omul nou nu mai este o persoană (jumătate el, jumătate ceilalți), ci este un individ (totul este despre sine). Un individ care se pune pe sine pe primul loc și care pune mare preț pe siguranță și confort.

Individualizarea în masă nu este întâmplătoare. Ea ne face mult mai ușor manipulabili și mai controlabili. De vreme ce nu ne mai interesează nimic cu excepția lucrurilor care ne avantajează direct, atunci evenimentele din jurul nostru ne lasă reci. Citim despre, poate chiar și scriem despre ele pe Facebook, dar nu acționăm. NU FACEM. Și de-asta societatea se distruge din interior.

Între noi și semenii noștri apare o prăpastie tot mai mare. Ei sunt ei, noi suntem noi. Nu ne prea pasă. Nu ne mai pasă. În cartea “Eros și Magie în Renaștere”, Ioan Petru Culianu atrage atenția asupra faptului că în societatea modernă noua specie de om a devenit “jumătate om, jumătate mașină”, omul modern este “descentralizat”.

Ce rămâne de făcut?

Să nu ne lăsăm manipulați și să rămânem treji. Tot ceea ce citim, auzim să supunem filtrului critic și să ne păstrăm o doză sănătoasă de scepticism.

În ce privește calitatea noastră de persoane, aceasta poate fi anulată numai de noi. Depersonalizarea are loc dacă o lăsăm să aibă. Și nu se întâmplă peste noapte, ci în timp.

(Sursa foto: Birdfarm/Flickr)

 

Filmul de weekend: Prozac Nation

Dacă cauți un film complex care are o puternică încărcătură psihologică, recomand “Prozac Nation”(2001).  Regizat de Erik Skjoldbjærg (Insomnia,2002), filmul spune povestea lui Lizzie (Christina Ricci), o tânără extrem de talentată la scris, care primește o bursă pentru a studia jurnalismul la Harvard (visul mamei ei).

Filmul are la bază romanul, devenit bestseller,  scris de Elizabeth Lee Wurtzel la vârsta de 26 de ani. Cartea este într-o mare măsură autobiografică. Lizzie, ca și autoarea, a fost marcată de divorțul timpuriu al părinților și, mai ales, de plecarea tatălui ei. Este genul de copil care trăiește totul mult prea intens, punându-și o mie una întrebări pentru a afla de ce părinții ei nu mai sunt împreună.

Încă de mică, Lizzie își găsește refugiul în scris. Talentată fiind, primește o bursă de jurnalism la Universitatea Harvard. În facultate, de la o adolescentă tăcută și retrasă, Lizzie se transformă într-o tânără rebelă, care consideră că nimic nu-i este interzis. Droguri, băutură, sex – le încearcă pe toate.  Și nimic nu este suficient. În același timp își concentrează întreaga atenție pe scris. Și scrie până la epuizare.

Momentul în care câștigă marele premiu pentru o cronică muzicală îi crește orgoliul și îi dă impresia că poate face ce vrea și că se poate purta oricum cu cei din jur.

În fapt, Lizzie este nefericită și tot ceea ce vrea este să fie iubită.

Christina Ricci o interpretează excelent pe Lizzie. Totuși, filmul nu a fost foarte bine primit de publicul larg, fiind considerat mult prea depresiv. Realitatea este că filmul are o mare scăpare: umorul. În carte, povestea lui Lizzie este readată cu mult umor, în film acesta nu este prezent. Însăși Elizabeth, autoarea cărții, observă acest lucru.

Trailer:

Suferă Lizzie de o boală psihică? E atât de ușor să pui un diagnostic din afară. Cartea redă mult mai bine stările personajului, atât de bine încât milioane de adolescente s-au identificat și regăsit în paginile scrise. Volumul a fost publicat în 1994 și a avut un mare succes de public. Mai mult decât atât, pe internet există numeroase mesaje în care diverse persoane îi spun autoarei că “Prozac Nation” le-a ajutat să treacă cu bine peste perioada adolescenței și, mai mult, le-a ajutat să nu se sinucidă. Vezi aici câteva dintre mesaje.

Dacă cartea ar fi apărut acum, Tumblr-ul ar fi fost plin cu citate din ea.

Meritul cărții este dat de sinceritatea dezarmantă cu care a fost scrisă:

“That’s the thing about depression: A human being can survive almost anything, as long as she sees the end in sight. But depression is so insidious, and it compounds daily, that it’s impossible to ever see the end.” ― Elizabeth Wurtzel, Prozac Nation

Filmul preia într-o anumită măsură această sinceritate. Numai că, în film lucrurile se întâmplă mult prea rapid și multe acțiuni nu le înțelegem. Povestea este mult mai puternic redată în carte, deoarece stările personajului sunt descrise în amănunt, crud, fără prea multe artificii stilistice.

Tulburarea de personalitate borderline (BPD)

Lizie suferă detulburare de personalitate borderline (BPD). Această boală mentală se definește prin incapacitatea bolnavilor de a-și controla sentimentele și comportamentul. „Persoanele cu tulburare de personalitate borderline sunt echivalentul unui pacient cu arsuri de gradul III. Ei, pur şi simplu nu au, ca să zicem aşa, piele emoţională. Chiar si cea mai mică atingere sau mişcare le poate crea suferinţe imense” susține psihologul Marsha Linehan, unul dintre experţii mondiali în BPD.

Dacă privim reacțiile lui Lizzie din acest unghi, atunci ne explicăm de ce se poartă în modul în care se poartă. La mijloc nu este răutatea, ci incapacitatea de-și controla comportamentul.

Peste 75% dintre persoanele diagnosticate cu BDP se rănesc şi aproximativ 10% se sinucid. Acești oameni par să nu să nu aibă niciun fel de control, fiind capabili de o iubire profundă și de o furie la fel de profundă aproape simultan.

Sursa foto: mubi.com

Smoke Gets in Your Eyes

“Smoke Gets in Your Eyes” este unul dintre cele mai remarcabile cântece din istoria cinematografului. A fost scris în 1933 pentru muzicalul “Roberta”. A fost compus de Jerome Kern. Versurile îi aparțin lui Otto Harbach.

Cântecul a fost atât de apreciat de public încât a dobândit o viață proprie, independentă de cea a filmului. Personal, cel mai mult îmi place interpretarea lui  Kathryn Grayson din remake-ul “Roberta, Lovely to Look At” din 1952.

“Smoke Gets in Your Eyes”  a mai fost interpretat de mari artiști ai vremii: Nat King Cole, Jo Stafford, Sarah Vaughan, Bryan Ferry, Judy Garland, Ray Conniff și Freddie Mercury.

 

 

Taylor (Swift) este “bad ass” în “Out of the Woods”

“Out of the Woods”, cel de-al de-al șaselea single al cântăreței Taylor Swift promite să devină un nou hit. Lansat la sfârșitul anului 2015, în decembrie, videoclipul are deja 19.395.131 pe You Tube.

În piesă, artista vorbește despre experiențele pe care le-a avut în urma relației cu Harry Styles de la One Direction. “Principalul sentiment pe care l-am simțit în cadrul relației a fost anxietatea”, dezvăluie Taylor în cadrul unui interviu.

Videoclipul “Out of the Woods” e genial realizat

Videoclipul este dinamic și conține o mulțime de efecte speciale. Tempo-ul este perfect. Imaginile au o bogată încărcătură narativă.

În primele cadre vedem o fată, Taylor Swift, în rochie albastră, care privește nemișcată întinderea oceanului. În momentele următoarele o vedem alergând prin pădure, în timp ce este urmărită de o haită de lupi fioroși.

Imaginile se schimbă, ca și cum am fi intrat subtil într-o poveste de dragoste din mintea personajului. Tocmai de aceea, prin fața ochilor, ni se succes rapid diverse peisaje: de la o pădure întunecată, în care colții lupilor pândesc din umbră, trecem la un peisaj de iarnă, în care totul este înghețat. Lupii sunt încă acolo.

“Looking at it now, last December / We were built to fall apart, then fall back together” – la aceste versuri o vedem pe artistă întinsă în zăpadă, în timp ce este luminată de soarele rece al iernii. Momentul în care cei doi au încercat să facă relația să meargă: “The night we couldn’t quite forget / When we decided / To move the furniture so we could dance /Baby, like we stood a chance”.

Următoarele imagini o arată pe Taylor mergând pe coastele abrupte ale unor munți, în timp ce ce lupii o urmăresc de la distanță. Din dorința de a zbura, se aruncă în gol. Nici vorbă de zbor, aceasta  se prăbușește în adâncul oceanului. Apoi se află într-un peisaj care aduce a deșert, singură. Deșertul se transformă, aproape instantaneu, într-un pădure înghețată și artista are bucăți pe gheață pe tot corpul.

În timp ce spune “Remember when you hit the brakes too soon / Twenty stitches in a hospital room / When you started crying Baby / I did too / But when the sun came up I was looking at you” o vedem cum se târăște prin noroi. Partea asta mi se părea cea mai puternic încărcată emoțional. Apoi imaginile precedente se succed rapid, în timp ce cântăreața repetă “Oh, I remember”.

Mesajul piesei este unul optimist: ““She lost him but she found herself and somehow that was everything”. Și înțelegerea acestui lucru o scoate la lumina zilei, “out of the woods”.

“I think a lot of relationships can be solid, and that’s what you hope for — solid and healthy — but that’s not always what you get. And it doesn’t mean that it’s not special and extraordinary just to have a relationship that’s fragile and somehow meaningful in that fragility.” a mărturisit Taylor Swift.

Varianta acustică:

https://youtu.be/hHN0ca6lf1c

“Out of the Woods” are șanse mari să ajungă noul hit al artistei. Puternica încărcătură emoțională dată de experiența trăită se reflectă în fiecare vers al piesei.  La acestea se adaugă videoclipul extrem de bine realizat (s-a lucrat foarte mult la detalii, mișcări de cameră, unghiuri).

“Taylor a preferat să facă ea însăși toată treaba murdară”

Joseph Kahn , regizorul videoclipului “Out of the Woods”a recunoscut că Taylor Swift nu s-a sfiit să se expună condițiilor vitrege de filmare (noroi, zăpadă, frig). “A suferit din arta ei” spune acesta. Ceea ce înseamnă că la filmări nu s-au folosit dubluri și manipulări de cameră. Zăpada a fost una reală și nu s-a recurs realizarea acesteia ajutorul tehnicilor CGI. Taylor chiar a alergat în picioarele goale pe zăpada înghețată, îmbrăcată doar într-o rochie subțire. Mai mult, artista a ales să stea în noroi cu orele până a fost obținut rezultatul dorit.

Joseph Kahn recunoște pe contul său de Twitter:

she is bad ass. OOTWMusicVideo

 

Joseph Kahn on Twitter Taylor was so dedicated to making this video. I was wrapped in snow gear. She was in a dress. She suffered for her art. OOTWMusicVideo

 

Sursa foto: asialive365.com

Adio PFA-uri. Ce facem?

Noul Cod Fiscal înfundă PFA-urile.  Activitatea acestora devine “ineficientă din punct de vedere fiscal” transmit analiști economici.  Ce ne facem?

Pentru mulți dintre cei care lucrează ca freelanceri, fie că scriu, fac web design sau programare, PFA-ul era o modalitate legală de a primi niște bani pentru serviciile prestate. Partea proastă este că, mulți dintre prietenii mei care fac freelancing în zona creativă (scris, desen) și nu atât tehnică (programare, montaj audio-video) nu câștigă sume colosale de bani. Din contră, abia fac bani cât să-și acopere o chirie modestă și să pună ceva pe masă. Și, când este de muncit, muncesc. Uneori chiar 10-12 ore pe zi.

Un alt inconvenient al muncii ca freelancer,  și nu ca angajat, este că nimeni nu-ți asigură spatele și că veniturile sunt instabile. Când ești angajat știi că iei o anumită sumă în fiecare lună, ca freelancer – azi ai de lucru, mâine nu se știe. În schimb, taxele sunt fixe, proporționale și mari.

În 2016 cei care au PFA-uri ar trebui să și  le închidă.  O treime din suma muncită se duce pe taxe. Bani pentru care statul nu face nimic. Și, dacă avem vreo problemă de sănătate, tot la o clinică privată mergem. Căci în spitalele publice condițiile sunt cum sunt. Să nu mai vorbim de șpaga care este subînțeleasă. Iar plata CASS a devenit obligatorie. Acum doi ani am umblat la 3 instituții care aparțin de Casa de Asigurări după ce mi-am plătit taxele, în jur de 500 de lei, și toate m-au trimis din București. Pentru ca, la final, cei din București să-mi zică: “vedem aici că ați lucrat acum 3 ani în Cluj, ne puteți aduce o adeverință de acolo”. Și acesta a fost motivul pentru care dosarul a fost respins și nu am primit asigurare. După multe așteptări la cozi. E normal? Da. În România.

Ce este de făcut:

  • ne facem SRL – aici taxele ajung la 20% spre deosebire de PFA, unde vor fi 29%;
  • lucrăm pe contract de muncă part time/contract zilier;
  • lucrăm pe contract de censiune a drepturilor de autor*
  • lucrăm la negru (în România se practică);
  • nu mai acceptăm să lucrăm pe PFA din moment ce suntem în pierdere.

*Atenție: Dacă semnați un contract cu drepturi de autor, nu cedați exclusivitatea drepturilor pentru o perioadă determinată, ci numai oferiți dreptul de a utiliza munca de creație pentru banii primiți în schimb. Iar utilizarea să nu fie repetată, ci o singură dată (în cazul textelor, imaginilor și conținutului audio-video). Aveți grijă să specificați asta. Citește cu atenție Legea 8/1996 actualizată și republicată pentru a vedea modalitățile de licențiere a conținutului. 

Un alt mare risc al PFA-urilor este că acestea răspund cu bunurile personale pentru activitatea desfășurată. Cu alte cuvinte, dacă ai PFA și primești amendă ANAF, aceștia pot solicita recuperarea sumei datorate prin vânzarea bunurilor personale (casă, mașină).

În momentul de față, în România există peste 400.000 de freelanceri care lucrează prin PFA și care vor fi afectați direct de noile prevederi ale Noului Codului Fiscal. Mulți dintre cei care își desfășoară activitatea ca PFA fiind antreprenori în adevăratul sens al cuvântului. Asta însemnă că Noul Cod Fiscal lovește direct în antreprenoriatul românesc și în inițiativele de business private. Inițiative ar trebui sprijinite și nu sufocate din fașă, deoarece acestea sprijină o mare parte parte din economia românească. În vreme ce banii corporațiilor se duc în afară, la fel și în cazul retailerilor intenționali (în 2015 H&M a raportat vânzări în valoare de 2.2 milioane de euro, o creștere cu 30% față de perioada similară a anului trecut). Iar firmele de textile românesc nici nu mai ajung să fie cunoscute (nu au bani de marketing) căci se îngroapă plătind taxe. Bine că știm să îmbogățim străinii.

(Sursa foto: Flickr, Alan Cleaver)

 

 

 

2015-2016: Realizări și Așteptări

2015 a fost un an plin de provocări. Un an de doliu dar și un an în care am descoperit că, în pofida greutăților și a încercărilor de zi cu zi, totuși, viața merită trăită. Trăită secundă cu secundă, intens și fără jumătăți de măsură.

În octombrie am întâlnit persoana care mă face să zâmbesc.  Două săptămâni mai târziu, pe 31 octombrie, a avut loc Incendiul din Colectiv. Dacă n-am fi fost plecați din București, am fi fost acolo. La 10 seara, când am văzut la televizor ceea ce s-a întâmplat, prima reacție a fost negarea.  Apoi groaza s-a strecurat încet și definitiv. Am rămas fără cuvinte, cu inima strânsă pentru prietenii de acolo. Oameni dragi care au murit fără să aibă vreo vină.

Mi se pare că 2015 este anul în care am renunțat să mai credem. Am ieșit în stradă cu speranța de a schimba ceva, am strigat și am tremurat de frig, cu fericirea în sân la gândul că poate o Nouă Românie va renaște din cenușa celei pe care o doream îngropată. Dar, n-am reușit s-o îngropăm. Am obosit mult prea repede. Și acum suportăm consecințele. Și le vom suporta mult timp de acum încolo. De ce se spune despre români că “tac și înghit”? De unde ne vine aceste renume? Cât adevăr conține? Să lăsăm faptele să vorbească.

Realizări 2015

Pentru mine a fost anul în care am făcut curat. Am îndepărtat din viața mea lucrurile nocive care mă trăgeau în jos. Acele lucruri care te fac, cu fiecare zi care trece, să fii tot mai departe de visurile tale. Uneori acestea îți devin atât de familiare încât ai impresia că sunt bune și că sunt așa cum trebuie să fie. Dar, nu sunt. E doar obișnuința. Așa zisa zonă de confort despre care toți vorbim dar puțin suntem gata să spunem “până aici”.

  1. Apartamente mișto 

-11 Apartamente mișto

În februarie anul trecut am bifat opțiunea Facebook “Create Group” și așa a luat naștere “Apartamente mișto”. Drive-ul care m-a determinat a fost unul personal. E vorba de perioada în care am căutat să închiriez un apartament ok (calitate-preț) și am constatat atunci că este foarte greu să găsești un astfel de loc.  Proprietari ok, zonă ok, preț ok – pe o de o parte. Chiriași – ok pe de altă parte.

Am fost inițial o mână de oameni și cu toții ne ajutam între noi. Inițial am fost singurul admin pe grup și apoi mi s-a alăturat @Gia care aducea cu sine multă experiență în zona de conținut online, PR și SEO. Apoi am aflat că în FJSC (Jurnalism) fusese șefă de promoție. Vezi dragostea ei pentru limba română AICI. 

De la câteva sute de membri grupul a crescut la 8000 în aproape un an de zile. Și ne-am păstrat selectivitatea (apartamente & membri).

2. Schimb Garderoba 

-1 Schimb garderoba

Pentru că ne plac hainele. Pentru că vrem haine noi. Pentru că STIL.

Schimb Garderoba  a fost făcut pentru că fiecare dintre noi avem haine de care ne-am plictisit sau haine pe care suntem dispuse să le dăm pentru a strânge bănuți de ceva nou.

Am vrut ca, înainte de toate, acest grup să ne permită să avem acces și la alte stiluri vestimentare în afara celui propriu. Avem posibilitatea de a cumpăra un lucru de la persoana care l-a ales și purtat și ne poate da tipsuri.

Grupul nu este atât despre bani (haine ieftine, la un preț bun), cât este despre diversitate (stiluri diferite).

3. Rebranding iuliacimpoeru.ro

IuliaCimpoeru.ro Online more

Se fac aproape 10 ani de când sunt pasionată de online. În 2008 mi-am făcut primul blog, pe blogger.com și apoi am trecut pe WordPress.

Din 2009 m-am implicat activ în Social Media și în mediul online. Din social media am ajuns să fiu interesată de conținut și formele pe care acesta le ia în Web 3.0.  Am descoperit că s-a schimbat forma dar nu și fondul.

În 2016 voi scrie despre subiectele care mă pasionează: social media, cărți, filme, business, concerte, evenimente. În secțiunea “blog” vor fi articolele de opinie și cele care mă privesc personal.

Despre job-uri am ales să nu vorbesc prea mult deoarece acestea vin și pleacă. Oamenii și pasiunile rămân.

În 2016 vreau să lucrez la primul site de recenzii de apartamente din România. Conceptul este, mai am nevoie de timp și bani pentru implementare.

De asemenea, vreau să lucrezi la propria emisiune de tip podcast care se va numi “Dialoguri-minune”. În acest sens, am creat o pagină de Facebook care în momentul de față dă share la interviuri care mi-au atras atenția din publicațiile naționale și internaționale. Aceasta se numește Wonder Dialogues și poate fi accesată aici.

Books 2015

În ce privește lectura, una dintre cele mai bune cărți citite în 2015 a fost “Insuportabila ușurătate a ființei” de Milan Kundera.

Un citat care mi-a plăcut mult, postatpe Instagram când l-am citit prima oară:

Insuportabila usuratate a fiintei

Un cântec pentru 2015:

La nuit n’en finit plus (Petula Clark):

LA MULȚI ANI!

Ce ascultăm: Savannah Pryor

Am descoperit-o pe Savanah Pryor pe SoundCloud în urmă cu câteva luni.  Este genul artist de la care îți plac toate cântecele odată ce le auzi. Deși are numai 176 de followeri pe SoundCloud și încă nu are o pagină de Wikipedia, muzica ei este bună.

Cine este Savannah Pryor?

sav

Savanah Pryor s-a născut în Franța într-o familie de artiști. Mama ei este fotograf, tatăl ei este muzician și unul dintre unchi pictor.

Mama ei s-a născut în Maroc și are origini spaniole, în timp ce tatăl are origini englezești și germane.

Savannah a început să cânte la un violoncel la vârsta de 10 ani, dar a renunțat la acesta în favoarea tobelor și a carierei solo. Totul pentru a-și sprijini sora, pe nume Joy,  în cariera muzicală.

Deși s-a născut în Brodeaux (Franța), Savannah a plecat câțiva ani în Montreal (Canada). După experiența canadiană s-a întors în Paris pentru a studia pianul.

Începând cu 2009 a susținut concerte în cluburile și barurile din Paris.

TWITTER:

Pe Savannah o putem cunoaște și postările pe Twitter.

SavannahEvePryor PryorSavannah Twitter

FACEBOOK:

Pe 13 Februarie, Savannah posta următorul mesaj: “With my sister & Nick Cave./Now we can die happy.”însoțit de această fotografie:

nick cave

Cele două surori sunt mari admiratoare ale artistului australian, Nick Cave.

După părerea mea, Savannah este mult mai talentată decât sora ei, Joy. Melodia care mi-a atras atenția este Wicked Love.  Sensibilitate, talent, stil propriu.

Pe 2 Iulie 2013 Savannah scria pe pagina de Facebook:

“Thank you for your words and support, some honey in my bitterness .
I didn’t write new songs for almost a year, and right now i’m just unable to.
I need a break, maybe, since i am not satisfied at all with the results of my recent recordings, it was a lot of works and energy wasted and it puts me down.

I don’t know which path to take now, but i know you are here and it warms my heart.

As Lhasa said : “You’ve travelled this long
You just have to go on
Don’t even look back to see
How far you’ve come
Though your body is bending
Under the load
There is nowhere to stop
Anywhere on this road”

I miss her.”

De atunci n-a mai înregistrat noi cântece. Dezamăgire sau perfecționism? Nu știm. Poate și de asta, până acum, puțini nu au auzit de ea.

 “Forget me not” este un alt cântec foarte bun. Delicat și sensibil.

Cel mai bun de la ea mi se pare “A kiss Ambiguity”. Acesta e magnific. Genul de melodie pe care ai căutat-o mult timp și atunci când ai descoperit-o ești încântat că ai găsit-o. Genul de cântec care nu mai seamănă cu niciun alt cântec. Link: https://soundcloud.com/savannah-pryor/a-kiss-ambiguity

SOUNDCLOUD:

Câteva cântece recomandate de Savannah pe Twitter:

UTIL:

Credit foto: Bruno Humbert & Facebook

LA CINEMA: 5 filme la care merită să mergem

În această perioadă toată lumea vorbește despre Star Wars. Eu nu vă voi vorbi despre Star Wars. Prefer să atrag atenția asupra filmelor care nu sunt atât de cunoscute, în care nu s-au investit milioane de dolari în publicitate, dar care au o poveste frumoasă, spusă frumos. Filme care se țin departe de clișee și care ne fac să simțim că timpul petrecut în fața ecranului ne deschide noi orizonturi și ne binedispune.

1. LOLO, R: Julie Delpy 2015

O comedie romantică cu accente satirice despre formele pe care iubirea le ia după vârsta pe 40 de ani. Violette și Jean Rene se întâlnesc în timpul unei vacanțe și se îndrăgostesc. Cei doi au stiluri de viață complet diferite și, de aici, intervin tot felul de situații comice.

2. CAROL, R: Todd Haynes, 2015

Unul dintre cele mai așteptate filme ale sezonului în care Cate Blanchett atinge o performanță uimitoare. Povestea este spusă de talentatul regizor Todd Haynes (I’m not there, 2007).

“Dearest, there are no accidents and everything comes full circle” – laitmotivul filmului.

Filmul nu este despre iubirea între două femei, este despre iubire și atât. Nu vom vedea scene de sex explicit ca-n “La vie d’Adèle” (2013), ci priviri, atingeri, tensiune și emoție.

Povestea are o puternică încărcătură narativă și este spusă într-un mod captivant. Filmul a fost aclamat de criticii din toată lumea.

3. STEVE JOBS, R: Danny Boyle, 2015

Un film care vrea să facă dezvăluie lucrurile care au stat în spatele succesului lui Steve Jobs. Michael Fassbender realizează un rol de excepție, conform criticilor, iar filmul este cotat 7.7 pe imdb.

Merită văzut de toți cei din industria digitală, va oferi o mai bună perspectivă asupra revoluției digitale.
Deși filmul reușește să redea o mare parte din personalitatea fostului CEO Apple, acesta trece cu vederea anumite detalii care sunt aspru sancționate de publicații precum The Economist (New film: “Steve Jobs” Another failed product, 13 Octombrie 2013): “Scenariu domnului Sorkin este ca și cum ai scrie pentru televiziune seria de succes “The West Wing” alături de filmul “The Social Network”. Oferă cascada perfectă de cuvinte bine alese pe care nimeni nu este capabil să le alăture în viața reală”.

4. GRANDMA, R: Paul Weitz, 2015

O comedie savuroasă despre o adolescentă care rămâne însărcinată și îi cere bunicii 600 de dolari pentru a achita costurile avortului. Din păcate, aceasta este falită (după ce a scăpat de datorii, și-a tăiat cardurile bucată cu bucată și a făcut din ele un decor domestic). Aventura începe în momentul în care cele două, nepoata și bunica, se urcă în mașină și merg să facă rost de cei 600 de dolari.
Lily Tomlin, actrița din rolul principal, în vârstă de 75 de ani, oferă, în acest film, performanța vieții ei, conform criticilor.
“Grandma” este o comedie smart, amuzantă, plină de momente-surpriză. Te prinde din primul moment și nu te mai lasă până la sfârșitul filmului.

O poveste de viață spusă într-un mod simplu, cu talent și multă ironie.
Replica de final a filmului este memorabilă:‘You’re nothing, you’re just a footnote.’

5. SUNSET SONG, R: Terence Davies, 2015

Regizat de Terence Davies (The Deep Blue Sea, 2011) filmul s-a inspirat din romanul realizat de Lewis Grassic Gibbons în 1932. Agyness Deyn o interpretează pe Chris Guthrie, fiica unui unui fermier crud cu tendințe maniacale când vine vorba de religie. După moartea tatălui, Chris este cea care se ocupă de fermă și de banii familiei. Între ea și Ewan (Kevin Guthrie) se înfiripă o idilă care are ca finalitate căsătoria. Iertarea, rezistența firii umane împotriva vicisitudinilor sortii, permanența naturii – toate aceste  teme răzbat din povestea epică a scriitorului scoțian.

Cadrele cinematografice de mare grandoare ale filmului amintesc de “Far From the Madding Crowd” (1967) realizat de Nicolas Roeg.

 

Sursa foto: The Guardian

“The Human Scale” un documentar despre orașele inteligente

Orașele s-au aglomerat și nu mai avem loc.În 2050 nivelul ocupării orașelor va crește cu 80% față de momentul prezent. Viața în marile orașe a devenit problematică. Suntem tot mai mulți și spațiul a devenit problematic.

În documentarul Human Scale, arhitectul  profesorului danez Jan Gehl a studiat comportamentul uman în mediul urban timp de 40 de ani și a ajuns la niște concluzii care merite luate în calcul. Conform acestuia, orașele moderne au distrus interacțiunea umană și felul în care sunt construite orașele ar trebui să țină cont de nevoia de intimitate a oamenilor și de nevoia de a te simți că faci parte dintr-o comunitate. Izolarea are consecințe dezastroase asupra psihicului uman. Tocmai de aceea, Jan Gehl consideră că arhitectura ar trebui să se plieze  pe nevoile umane.

“Ori oamenii ori mașinile” a concluzionat Jan Gehl când a fost întrebat cum se va acomoda o populația de 6.5 miliarde în orașele anului 2050.

megacites

De ce merită să vezi acest documentar?

  • îți atrage atenția asupra problemelor mondiale actuale în mediul urban;
  • te va provoca să te gândești la viitor;
  • oferă soluții sustenabile în ce privește calitatea vieții în mediul urban;
  • îți se oferă ocazia de a vedea niște povești de viață care pot fi ale tale.

Documentarul “The human scale” chestionează însuși conceptul de calitate a vieții.”Time square has no square” observă un intervievat. Traficul, aglomerația, praful – toate acestea vin la pachet cu zona urbană. Viața într-un mare oraș ne costă. Nervi, timp petrecut în trafic,o locuință insalubră uneori sau mult prea mică pentru nevoile noastre. Căci, nu ne permitem mai mult.

Stăm în chirie, cumpărăm mobilă din pal, nu mai avem timp să gătim și suntem prinși de job-urile noastre. Urăm agitația și când ne despărțim de ea îi ducem dorul. Muncim și 10 ore pe zi pentru ca în weekend să “evadăm” la munte. Ne-am luat credit pentru a ne cumpăra o mașină și nu mai puteam dormi noaptea.

Viața în marile orașe este guvernată de frică și, contrat aparențelor, izolarea reprezintă o adevărată problemă.

Am văzut acest documentar la festivalul One World Romania în 2013. Nu l-am putut uita.

Merită văzut!

 

 

Plecăm din țară. Și apoi?

Tocmai s-a terminat emisiunea lui Robert Turcescu care a avut ca subiect “De ce pleacă românii la muncă în străinătate?”. Un subiect care doare și ne doare. Fiindcă aproape nu mai există român care să nu aibă pe cineva plecat, pe de o parte. Pe de altă parte, problemele celor care sunt plecați pot fi și probleme noastre în momentul în care ne decidem să plecăm. Banii puțini, munca multă, țeapa, discriminarea și multe altele. Lista e lungă.

Unde.TV2

Dintre cei care au intervenit în discuție, o singură persoană a spus că este fericită de statutul actual și că părăsirea țării a fost o decizie bună. Majoritatea au spus că banii nu le ajung și că, în schimb, muncesc foarte mult. Sumele vehiculate (salariu lunar) s-au situat între 1200 și 1500 de euro. 1500 fiind salariu plătit pentru un brutar (în Franța) sau un muncitor (Spania).

S-a discutat în cadrul emisiunii și noile prevederi ale Codului Fiscal care impun plătirea unor taxe care reprezintă contribuțiile către bugetul de asigurări sociale de sănătate. “N-am nicio problemă să sau 10-20 euro atâta timp cât aceste contribuții îmi sunt folositoare, numai că, nu îmi sunt, nu îmi aduc niciun folos” a spus român din Diaspora. Un alt conațional plecat a adăugat “de acum nu voi mai aduce niciun ban în țară. Țin banii în conturile de aici. Am observat că, de fiecare dată când vin un mare număr de români în țară, de obicei în preajma Sărbătorilor, subit scade cursul euro. Ca și cum cineva ar face intenționat acest lucru”.

Cum se poate, mă întreb, să alegi să lași tot (familie,prieteni,casă), să muncești zi de zi, să fii izolat de tot și toate, pentru ca atunci când tragi linie să rămâi cu mai nimic. Cum spuneau mulți dintre cei plecați, în emisiunea lui Turcescu și în discuțiile pe care le-am avut personal cu aceștia. Scopul celor plecați este să facă un ban. Pentru asta pleacă. Și mulți se trezesc că muncesc de dimineața până seara, își neglijează familia și chiar pe ei, își strică sănătatea, și la finalul zilei nici vorbă să se căpătuiască, din contră.

Timpul nu ni-l mai poate da nimeni înapoi

Degeaba avem bani de acum în 10 ani dacă copii noștri au crescut mari și, crescuți de bunici, lăsați prin creșe, s-au îndepărtat de noi. Educați de televizor și calculator. Am vorbit recent, în calitate de jurnalist, cu un preot din străinătate care mi-a spus că există foarte multe cazuri de cupluri care s-au despărțit după ce au venit în străinătate. Acesta mai mi-a spus că banii nu se ajung; după ce sunt plătite chiria, cheltuielile și mâncarea, abia dacă mai rămân 500-700 de euro pe care să-i pui deoparte. Asta dacă e vorba de doua persoane care câștigă între 2500 și 3000 euro însumat.  Și atunci? Pentru ce ne chinuim?

“În țară nu poți face nimic”

“Am plecat în străinătate fiindcă în țară nu puteam face nimic” a mai spus un alt român care a emigrat. Da, țara e coruptă până-n măduva oaselor. Pute. Toți ne-am săturat. Dar, aceasta e singura pe care o avem. România este țara în care ne-am născut și mi se pare un gest de lașitate faptul de o părăsi atunci când este la greu. Să pleci e cel mai ușor. Mai greu e să rămâi. Cum spunea Andreea Petruț într-o postare.  Ceea ce ne lipsește nouă, ca nație, este unitatea și determinarea. Căci, dacă am fi uniți am spune cu toții ” de mâine nu mai plătim nici un ban la bugetul de stat” și nu ar avea ce să ne facă. Nu ne pot omorî pe toți, nu?

Încet încet uităm de Colectiv, uităm că s-a comis una dintre cele mai mari nedreptăți de la Revoluție încoace și noi ne vedem mai departe de treabă, de ale nostre. Numai că, cât timp noi dăm scroll și căscăm gura pe internet, oamenii mor în jurul nostru. Mor în spitale, mor în casele lor, mor incendiați. Și nu mor de moarte bună.

Dar, acest “fiecare pentru el”, specific nouă, ne va costa. Fiindcă, de mâine putem să fim chiar noi cei care se află în arenă și alții să ne privească. E totul un joc în care zarurile au fost deja aruncate. Lor nu le pasă de noi. Suntem buni atât timp cât avem vlagă, câtă vreme putem munci, atât vreme cât ei se îmbogățesc pe spinarea noastră. Apoi, ne aruncă la coș precum niște consumabile. Atât în țară, cât și în afară, cei lacomi și fără scrupule sunt cei care fac cei mai mulți bani.

Noi nu ne ajutăm între noi. Asta spun toți cei plecați în afară. Iar acest Individualism prinde bine “băieților buni”. Străinilor le convine să primească imigranți, pentru ei este profitabil. Ca imigrant ești plătit mai puțin, ei fac condițiile și tu trebuie să te supui căci ți-e frică (ești într-o țară străină unde nu cunoști multe persoane, te temi că dacă refuzi un job prost plătit s-ar putea să nu mai găsești nimic în viitor apropiat și așa mai departe).

“Românii plecați în afară tac și înghit”

Românii plecați în afară tac și înghit. Cam așa i-aș descrie. Acceptă condițiile de cazare care nu sunt tocmai ok, se îmbracă cu haine ieftine, muncesc și 10-12 ore pe zi,muncesc și în weekend-uri etc. Totul pentru că vor să facă un ban. Un ban pentru a-și construi o casă (în țară), să-și cumpere o mașină (și fudulia e mare). Trăiesc în afară o viață înjumătățită. Toate visele lor, năzuințele care îi fac să se ridice în fiecare dimineață din pat și să meargă la muncă, gândurile pe care le au după ce au pus capul pe pernă, înainte de culcare, toate, se îndreaptă spre casă. Trag cu dinții pentru ca acel “acasă” să devină posibil.

O întrebare: dacă românii plecați n-ar fi cu gândul în țară de ce ar băga atâția bani în casele de aici? Mulți dintre ei vor să se întoarcă căci viața era în România iar afară este munca. Somn, mâncare, muncă. Mâncare, somn și din nou muncă. Așa arată viața când ești plecat.

De ce să plecăm noi din țară? De ce să ne chinuim prin străinătate? De ce să nu plece cei care ne-au făcut viața de rahat?

Haideți să nu declarăm țara pierdută! Nu încă. Nu câtă vreme mai curge sânge de român în venele noastre obosite. După câte am îndurat, după câte-am trăit și-am văzut. După Colectiv.