“Caci un bărbat adevarat recunoaște o femeie adevărată când o vede/Și o femeie adevărată știe ca un bărbat adevarat” – ne zice Alicia Keys în cântecul-emblemă “A Woman’s Worth”.
Drumul înfundat al compromisului
Ascult cântecul și mă melodia și mă gândesc că sunt momente în care suntem efectivi orbi. Toată lumea ne spune un lucru și noi nu vedem. “Nu lua de-a gata ceea ce simte pentru tine” – căci roata se întoarce mereu. După cum ulciorul nu intră de multe ori la apă. Viața nu merită nici cel mai mic compromis. Primul compromis aduce altele și cu fiecare închidere a ochilor stomacul ți se strânge și mai mult. Cei sensibili se consumă pe zi ce trece și simt cu își pierd tot mai mult identitatea, ceilalți iau pe “mi se rupe” și își văd mai departe de “treabă”. “Rușine sa-i fie omenirii ca va spune vouă oameni” – le zicea bine Eminescu.
Libertate în spirit: cea mai prețioasă
Stephenie Meyer (creatoarea seriei Twilight) are o carte denumită “Gazda”. Acțiunea se întâmplă într-un viitor îndepărtat în care specii extraterestre au preluat mințile oamenilor și le-au lăsat trupul intact.
Deși stilul în care scrie Stephenie Meyer nu m-a prins, nu pot spune că nu m-a atras intriga acestei cărți. Ce mai rămâne din noi dacă sufletele nostre nu mai sunt? Dacă ne abandonăm vocațiile, pasiunile și felul de a fi, când mai suntem noi? Cred că cea mai mare lipsă în momentul de față este cea a identității. Nu mai știm cine suntem. Nu mai știm la ce să ne raportăm.
Când peisajul este gri, atunci suntem ușor de controlat. Căci despre asta e vorba. Control și bani. Căci atâta timp cât suntem ocupați, nu facem probleme. Tocmai de aceea suntem înconjurați cu tot felul de distrații din toate părțile – să nu gândim. Gândirea nu doare, gândirea e deranjată.
Toate regimurile totalitare au interzis cu preponderenta două lucruri: cititul și adunările în care oamenii puteau vorbi și schimba idei. Acum am fost puși în fața unui ecran fiindcă așa vorbim paralel, pentru eficiență trebuie ca gândurile și simțirea să se intersecteze. Iar acest lucru se poate întâmpla numai în întâlnirile în carne și oase.
Reușim să schimbăm ceva numai în momentul în care suntem sinceri cu noi înșine. În care ne punem pe masă slăbiciunile și le transformăm, împreună, în puncte forte.
Sunt lucruri care atunci când se întâmplă nu le înțelegem logica, evenimente și situații de viață care capătă contur abia când se revăd în lumina timpului. Suntem condiționați de timp, trăim în timp și murim în timp. Iar timpul este singura resursă care nu are monedă de schimb. Timpul care rămâne, timpul care trece. Timp care mereu îl căutăm, ca Proust, și care mereu ne scapă printre degete, scurgându-se precum nisipul mării.
În lumea asta, cel mai puternic va fi cel care poate învinge timpul. Nu banii, puterea, inteligența sau frumusețea reprezintă adevărata forță. Ci, acel ceva care ne conferă nemurirea clipei. Iubirea. Căci despre ea e vorba. Este singurul antidot împotriva marii treceri.
Cel puțin dragostea e pe ziduri, 25 septembrie 2015
Mai sunt câteva săptămâni și toamna nu va mai fi. Anotimpuri. Frumusețe și vis. Dor. Nostalgie. Mi-e dor de acel ceva ce odată știam. Am crescut și am uitat. Moartea, singura certitudine. Ironic destin? Totuși, atâta timp cât iubim, nu murim. Atâta vreme cât bunătatea nu s-a scurs din noi. Atâta timp cât mai știm să fim oameni.
Nimic nu e greu. Totul este depășibil. Tot ceea ce contează este ca, prin orice ai trece, privirea să-ți rămână senină și sufletul curat. Întuneric, murdărie, greutate – toate duc încet-încet spre moarte. Culmea este că suntem prea ocupați să ne mai dăm seama. Ocupați cu nimicuri importante. Ca-n “Micul prinț”.
Acum două zile mi-am pierdut ochelarii. Mi-au scăpat din buzunar pe o străduță din zona Muncii și când m-am întors să-i caut nu mai erau. Cineva i-a ridicat de jos și duși au fost. Costaseră vreo 750 de Ron . Mi-a părut rău? Da. Normal. Dar, uneori e bine să pierdem lucruri. Căci așa învățăm că nimic nu ne aparține în fapt. Toate sunt împrumuturi. Totul vine și trece.
Puține lucruri în lume sunt cu adevărat triste, dar pot spune că două sunt adevărat tragice, și anume: negarea și privarea de libertate (nu atât la nivel fizic cât la nivel de spirit). Tristețea este o stare, azi e, mâine nu mai este. Dar, negarea și privarea de libertate, prin “libertate” înțelegând și “aspirație, vocație” – reprezintă o condiție. Iar condiția rămâne. Mai mult, ajunge să facă parte din noi, din identitatea noastră. Împotriva ei, puține lucruri se pot face, mai ales când nu ești conștient de propria-ți condiție.
Ce rămâne din noi dacă ne-a murit spiritul? Spre ce tânjim, aspirăm și pentru ce trăim? Suntem noi suma faptelor noastre zilnice sau suntem surâsul aruncat întâmplător unui necunoscut pe stradă?
Și da, viața e frumoasă. Lumea e mare. Oamenii buni (“În ciuda tuturor lucrurilor tot mai cred că oamenii sunt cu adevărat buni la suflet” – Anne Frank)
Un zâmbet, o mână întinsă, o privire care spune “înțeleg” – sunt lucrurile care le vom lua cu noi dincolo. Restul e pulbere. Și, vântul timpului, bate.
L-am descoperit pe Oscar Wilde în copilărie, cred că aveam 10-11 ani, atunci am citit pentru prima oară “Prințul Fericit”, “Privighetoarea și trandafirul” și “Uriașul cel fericit”. Îmi amintesc că am împrumutat cartea de la biblioteca orașului, era o carte de mărimea unui manual, având coperțile tocite pe margini. Am citit-o pe nerăsuflate, în câteva ore. Știu că, a doua zi, când am adus-o la bibliotecă, doamna de acolo m-a întrebat ușor uimită: “Deja ai citi-o?” și i-am spus “Da” cu zâmbetul pe buze și am întrebat dacă mai are ceva de același autor. Mi-a spus că nu.
Anii au trecut și am mers la liceu într-un oraș mare, în Oradea, acolo mi-am amintit de iubirea mea pentru Oscar Wilde și am vrut să văd ce a mai scris. L-am căutat în fișiere, după nume. Am citit tot ce am găsit. Am început cu “Portretul artistului în tinerețe” și am sfârșit cu “Balada închisorii din Reading”. Îmi amintesc că aceasta din urmă n-am putut să o iau acasă, am citit-o la sala de lectură a bibliotecii județene din Oradea. O sală mare, cu bănci din lemn, unde lumina se vedea nespus de frumos. Se afla în Palatul Episcopiei Greco Catolice. Pentru a ajunge acolo trebuia să urci două etaje iar intrarea se afla undeva în partea dreaptă.
Am terminat liceul și am mers la facultate în Cluj. Acolo, mi-am amintit de pasiunea mea pentru Oscar Wilde și am căutat să văd dacă cei de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj au și alte cărți de Oscar Wilde. Am descoperit piesele lui Oscar Wilde. Tot atunci ascultam foarte multe cărți în format audio și am găsit piesele lui Oscar în dramatizarea BBC. Am ascultat și reascultat:,,Lady Windermere’s Fan”, “A woman of no importance”, “The ideal Husband” și “The Importance of Being Earnest” (care mi-a plăcut în mod special). După ce am terminat ce a scris Oscar Wilde am trecut la ceea ce au scris alții despre el. Am citit “Gide, Wilde și arta de a trăi gay” alături de biografia realizată de Harris Frank în 1925 (cea mai veche, voiam ceva cât mai autentic).
Din tot ceea ce am citit de Oscar WIlde, cel mai mult mi-a plăcut eseul “De profundis”. Când l-am citit am realizat că până acolo poți ajunge cu scrisul. Înțelesul, conținutul, se ridică la adâncimea romanelor lui Dostoievski. Ceea ce îl diferențiază marcant de toți ceilalți scriitori de până la el și după el, este stilul. Acel wit britanic greu de redat. Oscar Wilde îl avea natural. “Mi-am pus geniul în viață și talentul în operă” spunea el deseori. Tot ceea ce putem face noi acum este să comentăm. De fapt, nu știm nimic. Tot ce știm este ceea ce ni s-a spus.
Oscar Wilde
Personal, cred că tot excesul afișat (dandy), era, de fapt, un joc. O continuă prestație în fața unei societăți care se pleca ]n fața celor care știu să pozeze, îi admira pe cei care știu cum să întrețină conversațiile de salon (vedem asta în dialogurile din piesele sale), spunând marile adevăruri în glumă. Cred că, în sine, Oscar Wilde ura și disprețuia această societate. Știa că e putredă până la măduvă. Oameni care azi îl ovaționaseră, mâine nu mai știau cine e, mai mult, nu aveau curajul de-ai pronunța numele. Un nume ostracizat. În Paris, uitat de prieteni și familie, a trăit într-o sărăcie lucie.
Balada închisorii din Reading, 1898
“Niciodată n-am văzut un om care să privească c’un ochi atât de’nsetat spre acest mic cort albastru pe care deținuții îl numesc cer” – poate reda cineva ideea de libertate mai bine?
Oscar Wilde reușea să-și adapteze stilul în funcție de public (chit-chat și remarci șarmante pentru cei din înalta societate, veselie aparentă; în timp ce pentru sine scria cu totul altfel). Știa, ca nimeni altul, cum să întoarcă cuvintele astfel încât să producă efectul dorit.
Aceste spuse au străbătut deceniile și au ajuns până la noi la fel de controversate: “Și cu toate-acestea fiecare om ucide ceea ce iubește, și fiecare s’o știe: unii ucid c’o privire de ură; alții, cu vorbe dezmierdătoare; mișelul, c’o sărutare; viteazul c’o sabie”.
Alte resurse:
O înregistrare despre Oscar Wilde pe BBC Radio 4 aici.
Azi a fost o zi bună. Mi-a ieșit tot ce-am făcut. Cred că norocul începe să fie de partea mea tot mai mult :). Pe grupul de apartamente au apărut postări una și una. Încă o persoană mi-a zis că îmi mulțumește pentru că există acest grup. Dacă bani nu sunt, cel puțin să știi că ceea ce faci ajută pe cineva. În ultimele zile m-am simțit vinovată că i-am acordat tot mai puțin timp. Am început să lucrez la priorități, să pun pe primul loc ceea ce trebuie să fac și să las pe locul doi, trei, chestiile opționale. Iar lucrurile de care au nevoie nu sunt multe, ceva să pun pe masă, un acoperiș deasupra capului și libertate.
Ziua a început cu o veste bună. Am spus ce cred despre felul în care se va dezvolta internetul în 2020 și am câștigat o invitație la Internet Mobile World:
Da, îmi voi schimba poza. Am pus-o la un moment dat (ceva din ea mă definește) și apoi n-am mai știut cum s-o modific. E vorba de profilul de Gravatar. Am căutat acum și aici trebuie mers. Până la urmă, multe lucruri sunt la un click distanță. Cu excepția căutării de geamuri (din sticlă, de 6 cm grosime) – google îți dă rezultate anapoda, gen – te trimite la geamuri termopane. Aici vedem că Google nu e om. Nu face conexiunile unei minți umane. Tot ce face acest motor este să îmbine datele, matematic.
Și în timp ce scriu mi-am luat câteva secunde să modific poza. Căci așa sunt eu, îmi trec multe lucruri prin cap în același timp și e greu să nu le cedez, când unui, când altuia.
Și am mai făcut ceva important. Am făcut prima comandă din viața mea de pe eBay. Mi-am cumpărat protecție de vânt pentru recoder-ul Tascam. L-am comandat din Rusia și transportul este gratuit. La noi costă 200 de Ron, la F64, eu l-am cumpărat cu 77 Ron (inclus transport). E ceva. Mai mult, am am comunicat cu fata care mi-l trimite atât de frumos încât a zis că îmi va mai trimite unul mai mic, cadou, pentru că cel comandat este pentru dr 100 iar eu am dr 05 și acoperă mai mult ecranul sau ceva de genul. Dar de potrivit se potrivește. I-am spus că pe mine mă interesează numai din punct de vedere tehnic. E așa frumos cât reușești să stabilești o legătură cu cineva care se află la celălalt capăt al lumii și face ceva pentru tine neașteptat (cred că acesta e marele secret în vânzări), surprinderea clientului.
Seara asta, acum când tocmai am trecut din ziua de 5 spre 6 octombrie am dat peste acest cântec și mi-am amintit cât de mult îmi place:
A, și mi-am găsit tema perfectă. Are tot ceea ce vreau. Mai trebuie să-nvăț ce și cum cu setările WordPress.
Dar, totul este învățabil*, cum se spune. Tot ce contează e să vrei.
*google nu știe cuvântul fără diacritice, te trimite la “inevitabil”. Frumoasă potrivire de cuvinte:))
Am auzit mai devreme cântecul asta la radio. Mi-am amintit de copilărie. Acele momente mici care odată cu trecerea timpului capătă semnificații nebănuite. De ce ne oprim să mai vedem lumea în culori odată ce am crescut?
Și cum în ultima vreme ascult tot mai multă muzică pe vinil, am căutat versiunea vinil pe you tube, aceasta mi-a plăcut:
Albumul:
“I really learned a lot, really learned a lot Love is like a flame, it burns you when it’s hot”
când simți că demonii interiori pot fi alungați numai prin scris
când ceea ce vrei să spui nu poți spune decât hârtiei
simți că nu poți fără
ai nevoie să te exprimi
nu poți spune nimănui ceea ce dorești să zici
când e plăcut vital
Ascultam acest interviu cu Salman Rushdie. El punctează că în lume sunt foarte multe cărți inutile, cărți scrise de dragul de a fi scrise. Apoi precizează: “cărțile ar trebui scrise numai din necesitate”. Să nu se poată fără.
Lumea ar fi mai simplă fără cărți, discursuri, vorbe – inutile. E prea multă umplutură. Și acum, situația este și mai gravă decât în secolul XIX, spre exemplu, fiindcă sunt tot mai puțini sunt cei care pot face diferența.
Sunt vise care sunt atât de aproape de realitate încât par aievea. Vise în care lucrurile capătă deodată un formă și sens. Vise în care nerostitul e rostit. Însă, e rostit fără buze, limbă și sunete. E rostit fără să fie nevoie de vorbe. E rostit în tăcere. O tăcere atotștiutoare. O tăcere care nu are nevoie de semne pentru a transmite înțeles. Înțelegerea este în priviri. În vis nu mai este nevoie de cuvinte, e de ajuns să ne privim pentru a ști.
Așa a fost în visul meu. Vis pe care l-am simțit cu toți porii. Vis care m-a trezit cu inima bătându-mi. Vis care mi-a rămas pe suflet precum verdeața cojitor de nuci. Aș vrea să găsesc acest vis, să-l mai trăiesc odată, să-l întorc pe toate părțile, să-l privesc în față și să-l scutur. Dar, n-am de unde să-l iau. S-a dus. Nu știu drumul spre Orașul Viselor Visate. Unde merg visele după ce au trecut prin noi?
În țărmul viselor corpul nu are formă și nici greutate, acolo ființăm cu spiritul. Tocmai de aceea, nu sunt reguli. Se poate întâmpla orice. Totuși, sunt vise care îți lasă o amprentă atât de puternică încă devin una cu realitatea. Și-am mai constatat că. de multe ori, visăm lucrurile înainte să ni se întâmple, iar apoi, avem senzația de déjà vu. O persoană iubită, dragă, capătă contur în vis, este încă acolo, chiar și dincolo de moarte. Asta pentru că, lumea viselor e foarte aproape de de lumea care nu se vede, dar există.
Odată, mama mea mi-a povestit că, pe când avea câțiva anișori l-a văzut pe tatăl ei care murise când ea avea 2 ani. El a chemat-o la el, a privit-o și apoi a mângâiat-o pe creștet, zâmbindu-i. Dincolo de moarte, i-a simțit iubirea. Mi-a zis că atunci a primit confirmarea că, de acolo de unde este, el va fi mereu cu ea și o va proteja. Transmițându-i, fără să fie nevoie să vorbească, doar din priviri, să nu-i fie frică și să fie curajoasă.
Acum mi-am amintit de această istorioară. Am auzit-o demult, pe când aveam 8-9 ani. Mult timp o uitasem. Căci, cu cât creștem mari cu atât ne vorbim din ce în ce mai puțin. Schimbăm informații și nu cuvintepline de-nţelesuri. Pe acelea ni le spunem doar nouă, în anumite momente, în rest. suntem prinși în conidian, în viață, în probleme și job. Captivi. Ne rămâne mult prea puțin timp pentru ceilalți și pentru noi. Nu ne mai ascultăm vocea interioară. Nu ne mai întrebăm. Nu ne mai luăm la rost. Trecem și viața trece peste noi. Ne trecem.
În seara asta, în Mega, în timp ce așteptam la coadă, mi-a atras atenția femeia din fața mea. Oase și piele, îmbrăcată într-o bluză lălăie, pantaloni negri, adiași albi jerpeliți, cu o față consumată, ușor îmbătrânită. Privirea era singura care îi răsese neîntinată, care afișa un soi de vioiciune.
Dintr-o privire, orice și-ar fi dat seamă că acea femei nu are un acoperiș deasupra capului. Aștepta și ea, la coadă, alături de ceilalți. Ținea în mâna stângă câteva bancnote de un leu pe care le tot răsfoia din când în când. M-am uitat să văd ce cumpărase, avea un singur lucru: o sticlă Tutti Frutti. Viața. Tot ceea ce și-a dorit această femeie, tot ceea ce și-a permis, din tot magazinul, a fost o amărâtă sticlă de suc. Mi-am amintit de copilărie. De vremurile după revoluție când nu aveam de nici unele. Ai mei nu aveau de lucru și atunci când cumpăram o sticlă de Tutti Frutti era un adevărat eveniment în familie. Fanta și Cola vedeam numai la Crăciun și la Paști. Pe atunci, dacă aveai o sticlă de suc te simțeai bogat. Așa ne simțeam noi, copii, cel puțin.
Apoi, când am plecat, am văzut-o pe această femeie punând sticla de Tutti Frutti într-o pungă albă și apoi s-a așezat la colțul magazinului și părea ușor derutată, ca și cum n-ar fi știu ce să facă mai departe, stătea în drum, aștepta. Însă, spre deosebire de ceilalți, ea aștepta așa cum așteaptă un om care nu are unde să se ducă. Am plecat. Însă, n-am uitat de am văzut.
Și-acum, cine are curajul să se ridice în picioare și să spună cât de greu îi este
Pe 28 august 1986 am apărut pe lume. Fac parte din generația care a avut primele manuale alternative, generația care dat prima oară așa zisul examen de capacitate, generația în timpul căreia a apărut Internetul și știe cum era înainte (destul de mici pentru a prinde, destul de mari pentru a putea face comparația). În 2001 mi-am făcut prima adresă de email. Tot atunci, între 1998 și 2003, mIRC-ul era la putere. Cu câtă emoție citai prima frază venită de la o persoană care se afla la mii de kilometri distanță, chiar dacă aceasta era “Aici plouă”. Acea replică conținea în sine toată aventura și necunoscutul acestei lumi, pe care o vedeai atât de mare, unde sunt atâtea de văzut, cunoscut, trăit.
Câteva gânduri:
Numărul se pare că a fost predestinat :))
Acum câteva zile, în timp ce așteptam la o trecere de pietoni, mi-a trecut prin minte gândul “timpul nu este nimic, valoarea lui este totul”. Prin timp înțelegând trecerea timpului iar valoarea face apel la valorizarea acestuia. De multe ori suntem îngrijorați că a mai apărut un fir de păr alb, încă un rid care nu poate fi ascuns, energia care nu mai e la fel după 30 de ani… Toate acestea ne amărăsc într-o anumite măsură. Ne îngrijorează și uneori ne țin treji noaptea. Iar când am ajuns la 40 de ani simțim că din viață nu ne-a mai rămas mult și intrăm în panică. La 60 vrem cu orice preț să ne amintim de tinerețe și pentru asta facem tot ce putem ca să mai trăim o dată acele senzații. Ne luăm o iubită mai tânără, facem sport, mâncăm sănătos – doar, doar, vom învinge efectele pe care timpul le lasă asupra noastră. Ați observat că nu mai există vârstnici? Nimeni nu mai dorește să fie numit bătrân? Bătrânețea nu mai este o vârstă, este o boală, și se merge tot mai mult pe sprijinea acestei idei. Mai ales că unii au foarte mult de câștigat din asta.
Și, ce ai făcut de ziua ta?
Spune-mi, dacă toate acestea…
Am ales să fac lucruri simple,cum ar fi, mi-am pus pe mine rochia cea cea roșie care oprește taxiurile și mi-am cumpărat una dintre cele mai bune înghețate mâncate până acum. Apoi, am mers să-mi caut o carte (de ziua mea) în Anticariat Unu (l-am descoperit recent, prețurile și oamenii de acolo sunt ok). Nu știam exact ce caut, am tot răsfoit printre cărți și când am găsit poemele lui Tagore am știu că aceea este. O carte cu coperți galbene, din 1967, ușor uzată coperta (de la apă) care a costat 15 Lei. O nimica toată din punctul meu de vedere. Versurile adevărate (nu joaca de-a poezia) nu au preț.
La 17.30 am mers la ultimul filmul a lui Woody Allen, Irrational Man – care a fost despre un profesor de filosofie care nu mai găsește nici o provocare în lumea din jur, deprimat și posac mai mereu. Viața lui capătă sens în momentul în care se decide să curme viața unui judecător corupt, motivând că acestă faptă va face lumea mai bună și că viața judecătorului este oricum inutilă. Raționamentul are la bază cunoscutul roman Crimă și Pedeapsă de Dostoievski.
M-am bucurat când am auzit că acest film are premieră fix de ziua mea. Îmi place mult stilul filmelor lui Woody Allen, numai că acesta din urmă nu a avut atât de mult umor cât m-am așteptat, sau a avut un alt tip de umor, unul mai așezat. Totuși merită văzut pentru anumite replici, pentru actori și pentru perspectiva din care sunt redate lucrurile. Vedem cum prinde răul rădăcini, cum anumite raționamente pot părea inițial bune dar, în final, se dovedesc a fi efectiv malefice. . Filmul arată, încă o dată, faptul că, pasiune este și va rămâne pasiune: profesorul este gata o ucidă pe tânăra studentă căreia i-a mărturisit, cu înflăcărare, dragostea, în momentul în care aceasta îl amenință că îl va preda poliției.
Ca și în Shining (Kubrick, 1980) vedem cum schimbă puterea ființa umană (răul e în fiecare dintr noi, contează dacă îi dăm curs sau nu). Căci tot ce se întâmplă în Shining e o metaforă din multe puncte de vedere (am citit și romanul). Faptul de a ne crede crede Dumnezeu duce la la ideea că putem avea drept de viață și de moarte asupra unei alte ființe umane. Că, oricum, există oameni care sunt precum niște gândaci de bucătărie care merită strivi. Mai mult. dacă le iei viața, faci, în fond, un bine omenirii. Totuși, odată crima comisă, nu mai există limite, de niciun fel. De aici eliberarea pe care o simte Abe în momentul în care a ucis. Dar adevărul nu poate sta ascuns, mereu va ieși la iveală. Deși crede că a comis “crima perfectă” – este descoperit.
Seara s-a încheiat cu o ieșire în Eden.
Mulțumesc, cu această ocazie, tuturor prietenilor de pe Facebook care mi-au zis “La Mulți Ani”!
Thank you for passing by
Și deja aceasta postare a devenit mult prea lungă. Nu mi-am propus să scriu atât, am vrut să fie doar câteva cuvinte.
A, da, în final, un cântec care îmi place mult:
E vorba de cântecul-laitmotiv al filmului italian “La vita è bella” (Roberto Benigni, 1997). L-am ascultat acasă și apoi, când am cumpărat înghețată, l-am auzit cântat din nou. Nu cred că există în lume un film mai plin de optimism decât acesta. Viața este frumoasă chiar dacă e grea, viața e frumoasă chiar dacă avem probleme, viața e frumoasă chiar dacă suntem neîndreptățiți. Și, e cu atât mai frumoasă cu cât îți păstrezi privirea de copil și nu lași răul din jur să-ți murdărească sufletul, să-ți întunece privirea, să-ți mâhnească chipul. Important e să știi că, în final, poți sta cu capul sus, că ai făcut tot ce ținea de tine să faci, că ai luptat până la capăt, că ai iubit fără jumătăți de măsură.
Stau, scriu cuvinte și apoi le șterg. Foolish Games e un cântec care nu poate fi încadrat, nu poți spui că este așa sau așa. E atât de bun încât n-are nevoie de prezentare. Ce să spunem? Că a apărut în 1995 și face parte din albumul de debut Pieces of You ? Că e cântecul care a lansat-o pe artista americană Jewel? Că fost inclus în coloana sonoră a filmului Batman&Robi? Că are influințe din “Diamonds&Rust” de Joan Baez? Acestea sunt doar informații, date. Pe noi ne interesează cum se simte acest cântec, cum a fost preceput și de ce a fost atât de plăcut, apreciat, iubit. Căci, în final, muzica e o chestie personală, intimă chiar.
Vezi versiunea live Foolish Games (Jewel & Melissa Ethridge) aici.
Iubirea – intensități diferite mai mereu
De ce se spune că, în viață, pe cine iubim nu ne iubește. Și că mereu va fi acestă discrepanță. Despre asta e cântecul. Despre faptul că cineva iubește mereu mai mult. Rar se întâmplă ca două persoane care se întâlnesc să se iubească la aceeași intensitate, și dragostea lor să supraviețuiască. Pasiunea intră rareori în aceeași barcă cu parteneriatul și compromisul necesar unei relații de cuplu. Iubiri de tipul de “te iubesc până”. Te iubesc până îmi faci asta, te iubesc până la un punct. Și tot mai rare iubirile “în pofida”. Te iubesc chiar dacă nu-mi place familia ta, te iubesc chiar dacă nu-mi place cum te îmbraci, te iubesc chiar dacă ai dinții strâmbi… Iubire romantică (despre asta vorbim) e pasiune. Și pasiunea ori e totală ori nu mai e. Nu mai există jumătăți de măsură. Parteneriatele de timp “îmi dai, îți dau” nu merită atenția noastră. “Pieces of you”, bucăți din tine, asta e ceea ce rămâne când o mare pasiune s-a sfârșit. Fizic, dar nu și în plan universal, căci acolo mereu va exista focul. E idealism? Bine. Accept veridicul. Dar apoi să nu ne mai întrebăm de ce se duce totul dracului.
Ioana Celibidache: “Ce fel de a privi!”
Citeam acest interviu cu Ioana Celibidache, singurul pe care l-a dat, în care povestește despre relația ei de 45 de ani cu Sergiu Celibidache.
Relația s-a terminat când el a murit. Timp de 2 ani n-a mai putut să picteze, apoi, din acest timp de singurătate și meditație s-a născut cartea “Sergiu, altfel”.
O altă poveste de iubirea nemaiîntâlnită a fost cea dintre Dinu și Nelli Pillat, inițial el a fost cel care a iubit mai mult. Apoi, în timp, ea a ajuns să-l iubească în egală măsură, sau poate chiar mai mult, cu pasiune, dedicare și devotament. Până la capăt. Vedem toate acestea în corespondența dintre ei, apărută cu titlu “Biruința unei iubiri”. Rar mai găsești scrisori de o asemenea intensitate. Recomand cartea. Merită citită și recitită (e atât de nuanțată încât nu este suficientă o singură lectură).
Foolish Games – “everyting perfect!”
Să revenim la Foolish Games, cel mai mult îmi place accentul care se pune pe cuvintele. Tempo-ul perfect. Pauzele. Intervențiile instrumentale atât de bine alese. Piesa are rara calitate de a te transpune în interiorul ei. E precum în dialog. Vezi mai jos:
De unde vin cântecele mari? Atât de bune încât sunt unul sau două în întreaga creație a unui artist. Atât de bune încât sunt imitate din nou și din nou. Influențează artiști și epoci. Timpul n-are nici o influință asupra lor. Din contră, le conferă valoare și greutate. Nu știm de unde acele cântece pe care, odată ce le-am auzit, nu le mai putem uita. În fața lor, tot ce putem face este să le admirăm și să ne plecăm umili în fața a ceva ce este mai mare decât noi, mai presus, dincolo. Ceva care nu știm ce este, de unde vine și nu putem cunoaște, putem doar intui și simți. Cred că de asta, pe alocuri, arta și iubirea au ceva din extazul religios. Din acel misticism care este dincolo de înțelegere și rațiune.
În ziua nunții Laurei Cosoi, Smiley a postat pe contul lui de Facebook cuvintele “Nici nu vrei să-ți amintești” însoțite de un smiley face, alături de o poză în care vedem un peisaj de iarnă. Fanii s-au grăbit să comenteze și tabloidele să bârfească: “Mesajul postării este adresat Laurei. Smiley este afectat de faptul că ea se căsătorește azi”. Postarea a luat 10,899 de Like-uri și 57 de Share-uri. Însă, nu-i ceva neapărat neobișnuit pentru pagina de Facebook a lui Smiley, din moment ce artistul adună peste 70,000 de Like-uri la o poză cu el (posibil ca postarea să fie urcată, dar tot e mult).
Ce e așa special la postarea “Nici nu vrei să-ți amintești”?
Misterul. Nimeni nu știe ce a vrut să zică Smiley, la ce se referea de fapt. Dar în niciun caz nu a postat asta fiindcă-i place iarna (există câteva comment-uri în acest sens). Revistele de cancan s-au grăbit rapid să comenteze că Smiley mai suferă după Laura și că postarea îi era adresată ei. Fanii au replicat: @Senzy Dana:“Degeaba te-ai ținut tare, de data asta a învins orgoliu și nu dragostea :(”,@Cocei Viorica: “Țin să cred că-și amintește și ea. Nu că ar vrea și nu doar ieri”, @Cimpeanu Simona: “Ce ne face să iubim?”, @Nenu Mirela: “Lasă, mai bine așa?” și cel mai expresiv comentariu este dat de @Myo Myo: „În zadar încerci să uiți, ce a intrat în suflet acolo rămâne” și dă spre exemplificare, o poză cu Laura Cosoi în rochie de mireasă.
Privat-Public în Online
În realitate, fie că e vorba de Facebook sau presă, viața personală rămâne viață personală. Dacă privim lucrurile din perspectiva lui Smiley, chiar și pe Facebook, totul e imagine. Nu-ți mai permiți să postezi ce-ți trece prin cap fiindcă: 1. Nu va fi înțeles, 2. Vei fi greșit interpretat, 3. Dai prilej la bârfe. Și așa apar postările vagi, cu tentă personală, care nu spun nimic clar, care sunt înțelese numai de persoana căreia îi sunt adresate. Fiindcă, deși ești o persoană publică, din când în când simți nevoia să te destăinui, să zici ceva personal. Așa suntem făcuți.Ca și figură publică, e cumva liniștitor, să vezi că atâția oameni, deși necunoscuți, te încurajează și îți sunt alături, indiferent prin ce ai trece. Cred că acesta este cel mai mare beneficiu al celebrității. Chiar dacă, o mare parte dintre ei te știu azi, când ești în vârf, iar mâine te-au uitat.
Analiză cantitativă: Subiectele „a la corazon” au cele mai multe vizualizări
În timpul masteratului în jurnalism am avut de făcut o lucrare despre cele citite subiecte în tabloide, după numărul de vizualizări. Mi-am ales tabloidele (Cancan, Libertatea, Click) și am început cercetarea. Atunci am descoperit că, cele mai citite subiecte nu sunt cele legate de sex sau violență, ci cele care fac apel la sentimente. Cu alte cuvinte, titluri ca “Aylin Cadir îi poartă roșii, însoțite de o poză explicativă și un scurt comment, n-aveau atât de mare succes la cititori precum “Andreea Marin a izbucnit în lacrimi când a auzit că Ștefan Bănică va avea un copil”. De-asta prind telenovelele, de-asta muzica populară are cea mai mare audiență.
Sex, sâni, fund, sânge, împușcături, accidente – nimic nu prinde așa bine precum subiectele “de suflet” cum le-am putea spune. Care au în centrul lor emoționalul, umanul. Fie că e vorba de un artist de la “Dansez pentru tine” care a rămas orfan când era mic, sau de faptul că o anumită vedetă a fost cerută în căsătorie, toate acestea, atrag public gârlă. Și cu cât ne putem identifica mai mult cu ce citim, cu atât va fi mai de succes produsul media.
N-am să uit niciodată ce ne-a spus bătrânul profesor Ferenc Vasas, Dumnezeu să-l odihnească, în prima oră de curs: “Nu vă feriți de tabloide, citiți-le și pe acestea alături de presa așa zisă quality. Acolo este viața”.
Și pentru a ști mai bine de ce vorbim, dăm spre ilustrare aceste întrebări care fac parte dintr-un interviu cu Smiley apărut în revista Ciao, cu titlu: “Am plâns după despărțire”:
Într-un interviu mai vechi din Ciao!, când erai foarte îndrăgostit, spuneai că Laura îţi reproșa că nu stai îndeajuns cu ea. A fost ăsta motivul rupturii?
Faptul că aţi anunţat despărţirea voastră printr-un comunicat de prsă a lăsat loc de speculaţii.
Nu a fost nici o clipă discuţia de înşelat?
Citez din acelaşi Smiley îndrăgostit: „Dacă este femeia vieții mele, încă nu pot să stabilesc”. Acum poţi să spui, a fost femeia veţii tale?
Tot atunci spuneai: „Nu aș vrea să ajungem în punctul în care: «Băi, nene, ori ne căsătorim, ori ne despărțim.» În punctul ăla mi se pare că degeaba te mai căsătorești.” Aţi ajuns în punctul ăla?
S-a scris inclusiv asta, că Laura a zis ceva de genul: „Ori mă iei, ori…”.
S-a stins pur şi simplu relația?
Te-a rănit aşa puţin în orgoliu că a sărit atât de repede în braţele altui bărbat?
Într-un interviu recent, de la Cancan TV, ea spunea că tu ştiai de existenţa lui în timpul relaţiei voastre. Ce ştiai despre el?
Dar crezi că ea chiar e ok sau Cosmin e doar un pansament, după despărţirea de tine?
Voiam să te întreb dacă atunci când vezi o poză cu ei simţi ceva ciudat. Dar îmi dau seama că nu mai are rost, pentru că nu mai sunt sentimente.
Când aţi vorbit ultima oară?
Bine, dacă o suni tu e puţin mai delicat, că ea acum nu mai e singură…
Dacă ai pus punct, e punct?
Tu ai plâns din dragoste?
Şi acum, ultima oară, după despărţirea de Laura, ai plâns? Redarea răspunsului: Plâns… (face o pauză de câteva secunde). Da, pot să spun că da (se oprește din nou și nu pare dispus să mai vorbească despre acest subiect).
Și așa, întregul interviu se reduce la faptul că Smiley a plâns la despărțirea de Laura Cosoi. De aici, anecdota doi producători de televiziune care redau aceeași știre despre un incendiu. După ce știre e difuzată, primul îi spune celui de-al doilea : “Flăcările mele au fost mai mari decât ale tale!“, la care al doilea adaugă: “Poate, însă călugărițele mele au plâns mai cu foc”.
