Am regăsit la fel de proaspăt orașul studenției mele, Clujul. Deși atunci când am venit pentru prima oara aici accentul ardelenesc nu mi-a atras așa mult atenția cum mi-a atras acum.
O dată pe an, în România, Tiff reprezintă acea gură de aer de care avem cu toții nevoie. Întânirea cu oameni inteligenți, pasionați de filme și cărți este de-a dreptul revigorantă. Iar prin filme avem acces la lumi care ne sunt inaccesibile, la diferite moduri de a privi viața și reda viața. Mi-a plăcut mult filmul lui Louis Garrell, Un om fidel, al cărui subiect nu se remarcă atât prin originalitate secenariului, ci prin felul în care povestea este redată, pe un ton umoristic, personal. Și mai mi-a plăcut că autorul crede într-o iubire care nu pălește odată cu trecerea anilor. Și da, relațiile romantice sunt complicate.
Un alt film care mi-a atras atenția, este Cel mai frumos cuplu, în regia lui Sven Taddicken. Povestea e simplă, ea, o fată frumoasă și simplă se îndrăgostește de un băiat rău. Rămâne însărcinată și el nu recunoaște copilul. Își crește singură fetița, cu ajutorul mamei. Tatăl este acel străin care ăi vizitează o dată sau de două ori pe an. Fetița se transformă într-o adolescentă frumoasă și inteligentă, cu un aer suav. Deodată, tatăl dorește să reia legăturile cu ea. Însă, ceea ce urmează nu este o poveste cu happy-end. În film este puternic redat și conflictul dintre generații, fata are o fetiță la rândul ei și un soț. Aceasta decide să se despartă fiindcă iubirea dintre ei dispăruse. Mama nu-i înțelege și nu-i aprobă această decizie. Scena finală, discuția dintre mamă și fiică, după mulți ani în care durerea nu a fost rostită, are un farmec aparte. În fapt, mai mulți oameni decât am vrea să credem reacționează rațional și nu fac delimitarea dintre bine și rău, doar dintre ceea ce este plăcut și neplăcut. Filmul chiar merită văzut.
Nu-i de pierdut nici filmul lui Almodovar, Durere și Glorie, fiecare dintre noi regăsindu-ne la un moment dat în personajul principal. Povestea este redată în stilul filmelor regizorului spaniol, cu un dialog direct, sincer, fără timpi morți. Va apărea în curând și în cinema. De bifat.
Umoristul, în regia lui Michaek Idov, este un alt film care mi-a atras atenția. Regizorul trăiește în Berlin iar filmul a fost filmat în Cehia și în Rusia. Actorul din rolul principal are foarte multă experiență pe scena teatrelor din Moscova, fiind cunoscut acolo. A interpretat rolul magistral. El face 90% din film, dacă mă pot exprima așa. Reușește să arate diferit în funcție de scena jucată, își schimbă vocea, postura, felul de a privi. Uneori seamănă cu Mr Bean, atelori pare a fi Leonard Cohen. Și da, este genul oricui de bărbat.
Merită bifat și filmul despre viața criticului de film Pauline Kael (What she said: The art of Pauline Kael) ne arată că fără pasiune și dedicare arta devine inutilă. Pauline credea cu convingere în rolul criticului de film, și știa că e mai important să ai curajul de a spune ceea ce crezi, altfel totul nu-i decât promovare.