La Universitate, după 25 de ani de la Revoluție, suntem tot acolo. Mai săraci cu fiecare an. Zilele acestea am discutat cu mai mulți oameni care au venit să protesteze. Voiam să știu ce au de spus, ce îi doare. Pe chipurile multora, după tragedia din Colectiv, se citea o mare durere îmbinată cu o încrâncenare cruntă. Am ieșit în stradă fiindcă așa nu se mai poate. Străini și orfani în propria țară, ce poate fi mai dureros? Să știi că ești bun de plată și atât.
“Nu suntem numere, suntem liberi
Nu suntem numere, suntem liberi, suntem atât de vii!
Pentru că ziua în care vom renunța va fi ziua în care vom muri”
“Nu suntem numere, suntem liberi” într-un moment în care suntem numere pentru companiile pentru care lucrăm, pentru stat și pentru spitale. Mulți au vrut să facă din victimele de la Colectiv o statistică. Nu, sângele apă nu se face. Iar noi, cei care am ieșit în stradă, nu ne vom opri până întregul sistem va cădea. Nu mai vrem pe nimeni căci toți sunt la fel. Am avut 25 de ani să ne convingem.
Acum se caută niște țapi ispășitori pentru tragedia din colectiv și cred că așa vom uita. Că zilele vor trece și vom uita. Un accident. NU VOM UITA.
Colectiv suntem noi.
Ce ne pot face? Să ne omoare pe toți nu pot. Să ne sperie, da. Însă, nu ne vom lăsa speriați. Ei, cei care cred că moartea și un fapt divers. Se moare cu zilele în spitalele românești. Dacă știi că n-ai bani, mai bine stai acasă și mori decât într-un spital infect. Dacă n-ai asigurare e și mai rău. Chiriile la noi sunt mai mari decât cele din Paris. Tot ce înseamnă industrie a fost distrus. Agricultura a devenit speculă. Noi importăm ceea ce este bun și aducem în țară toate rahaturile altora. Dăm banii și ne mai și îmbolnăvim. “UE să ne dea nouă directive în momentul în care și ei vor câștiga pe lună 200 de euro cât câștigam noi. Un francez, german sau englez dă 200 de euro numai pe benzină” – a spus un om cu care am vorbit în Piața Universității. Cum să trăim într-o țară în care chiria este 70% din cât câștigăm. Și muncim zi de zi, uneori 10-12 ore pe zi. Și viața ni se duce. Multinaționalele fac profit iar noi suntem storși de forțe în fiecare zi și când am dat tot ce avem suntem aruncați la gunoi. Numere. “Nu vrei tu, vrea altul” ne-am săturat de acest text. Cum adică ca alimentele și hainele și chiar să fie mai scumpe la noi decât în Gemania? În vreme ce salariu minim pe economie este 10.050 de lei, 250 de euro. Iar un apartament cu 2 camere (decența minimă) e 300 euro. Cum să nu fim triști și furioși în timp ce ne îndreptăm în fiecare dimineață spre birou. Amărâți că nici măcar bani de o asigurare privată nu avem. Căci știm că, dacă ajungem în spitale, dracul ne ia.
Și ei știu să se plimbe cu coloane oficiale în timp ce noi nici o bicicletă nu ne permitem, să vină beți și să-și facă selfie-uri cu durerea noastră. Să numere câți am murit pentru a ști câți mai suntem cei care pot plăti taxele. Banii să vină, nu?
Dar cu noi, cu noi cum rămâne?
ș