Sunt lucruri care atunci când se întâmplă nu le înțelegem logica, evenimente și situații de viață care capătă contur abia când se revăd în lumina timpului. Suntem condiționați de timp, trăim în timp și murim în timp. Iar timpul este singura resursă care nu are monedă de schimb. Timpul care rămâne, timpul care trece. Timp care mereu îl căutăm, ca Proust, și care mereu ne scapă printre degete, scurgându-se precum nisipul mării.
În lumea asta, cel mai puternic va fi cel care poate învinge timpul. Nu banii, puterea, inteligența sau frumusețea reprezintă adevărata forță. Ci, acel ceva care ne conferă nemurirea clipei. Iubirea. Căci despre ea e vorba. Este singurul antidot împotriva marii treceri.
Mai sunt câteva săptămâni și toamna nu va mai fi. Anotimpuri. Frumusețe și vis. Dor. Nostalgie. Mi-e dor de acel ceva ce odată știam. Am crescut și am uitat. Moartea, singura certitudine. Ironic destin? Totuși, atâta timp cât iubim, nu murim. Atâta vreme cât bunătatea nu s-a scurs din noi. Atâta timp cât mai știm să fim oameni.
Nimic nu e greu. Totul este depășibil. Tot ceea ce contează este ca, prin orice ai trece, privirea să-ți rămână senină și sufletul curat. Întuneric, murdărie, greutate – toate duc încet-încet spre moarte. Culmea este că suntem prea ocupați să ne mai dăm seama. Ocupați cu nimicuri importante. Ca-n “Micul prinț”.
Acum două zile mi-am pierdut ochelarii. Mi-au scăpat din buzunar pe o străduță din zona Muncii și când m-am întors să-i caut nu mai erau. Cineva i-a ridicat de jos și duși au fost. Costaseră vreo 750 de Ron . Mi-a părut rău? Da. Normal. Dar, uneori e bine să pierdem lucruri. Căci așa învățăm că nimic nu ne aparține în fapt. Toate sunt împrumuturi. Totul vine și trece.
Puține lucruri în lume sunt cu adevărat triste, dar pot spune că două sunt adevărat tragice, și anume: negarea și privarea de libertate (nu atât la nivel fizic cât la nivel de spirit). Tristețea este o stare, azi e, mâine nu mai este. Dar, negarea și privarea de libertate, prin “libertate” înțelegând și “aspirație, vocație” – reprezintă o condiție. Iar condiția rămâne. Mai mult, ajunge să facă parte din noi, din identitatea noastră. Împotriva ei, puține lucruri se pot face, mai ales când nu ești conștient de propria-ți condiție.
Ce rămâne din noi dacă ne-a murit spiritul? Spre ce tânjim, aspirăm și pentru ce trăim? Suntem noi suma faptelor noastre zilnice sau suntem surâsul aruncat întâmplător unui necunoscut pe stradă?
Și da, viața e frumoasă. Lumea e mare. Oamenii buni (“În ciuda tuturor lucrurilor tot mai cred că oamenii sunt cu adevărat buni la suflet” – Anne Frank)
Un zâmbet, o mână întinsă, o privire care spune “înțeleg” – sunt lucrurile care le vom lua cu noi dincolo. Restul e pulbere. Și, vântul timpului, bate.