“Pe când eram doar niște puști” este o poveste care ne dă pese cap conceptul de iubire, așa cum îl știm, din cărți și filme. El și ea, doi tineri, aproape copii, săraci lipiți, se întâlnesc în tumultuosul New York al anilor ’60 și se îndrăgostesc. Tot atunci, realizează că s-au căutat de foarte mult timp, că întâlnirea lor este, în fapt, o reîntâlnire.
Viața îi trece prin numeroase încercări și greutăți. La început, banii mai niciodată nu le ajung. Fac totul împreună, iar arta este aproape un mod de a fi. Pun în arta lor tot ceea ce trăiesc, experimentează tot timpul și se raportează mereu unul la celălalt. La început, Patti scrie poezii și desenează, iar Robert face colaje avangardiste.
Punctul de cotitură în relația lor apare în momentul în care Robert constată că are afinități pentru alți bărbați. Patti îi înțelege această înclinație și, pentru o vreme, continuă să fie împreună. Însă Robert vrea mai mult decât experimentare și începe o relație cu un bărbat. Dată la o parte, Patti are și ea o relație cu un dramaturg. În tot acest timp, continuă să fie prieteni și să aibă grijă unul de altul.
Cred că mulți ar spune stop poveștii în momentul în care ar auzi de o asemenea situație. Nu seamănă deloc cu ceea ce ne-am imaginat. Ne simțim ușor trădați de viață. “Cum adică?” – ne vine să strigăm indignați. Totuși, dacă privim iubirea ca pe ceva ce este dincolo de trup, ca pe ceva ce are loc la nivel spiritual, atunci lucrurile nu ar mai fi atât de greu de înțeles.
Iubirea înseamnă acceptare și “a nu judeca”
Patti înțelege noua orientare a lui Robert și experimentele acestuia, îi este alături, dar nu-l încurajează. Și, în același timp, nici nu-i impune propriul drum. Deși ea a crezut mereu în Dumnezeu și Robert a susținut, încă de când s-au cunoscut, că este ateu, ea l-a acceptat așa cum este. I-a acceptat valorile și i-a sprijinit năzuințele. Ore întregi lucrează împreună, fiecare în propriul stil, unul lângă altul, și se încurajează reciproc în momentele grele. Au un fel de joc – când unul dintre ei este deprimat, celalalt trebuie să fie puternic.
Îmi place tonul firesc al cărții. Greutățile și nedreptățile sunt povestite în cele mai natural ton cu putință. Fără furie și semne de întrebare. Azi e o zi bună, iar mâine poate fi o zi rea – cam sub acest motto stau viețile celor doi tineri care, în felul lor, sunt singuri pe lume. Au o prietenie care e dusă dincolo de faimă, excese și orientări sexuale.
Se cunosc de la 19 ani, când sunt aproape copii și împreună descoperă lumea, se descoperă pe ei însăși și se cizelează ca artiști. De-a lungul anilor, fie că mai sunt sau nu împreună, se susțin reciproc în arta lor; și cred fiecare în talentul celuilalt, chiar și aunci când nimeni nu crede. Nu țin cont de convenții și caută autenticul în tot ceea ce fac.
Amândoi au o conștiință artistică puternică și nu fac compromisuri. Merg împreună la muzeu și intră cu rândul, pentru că au bani de un singur bilet, iar cel care intră îi povestește celuilalt ceea ce a văzut. Sunt așa săraci încât atunci când le este foame cumpără deseori un singur hotdog, el mănâncă carnea iar ea salata. Trăiesc în camere neîncălzite și, în momentul în care Patti vine de la muncă, Robert îi ia mâinile în palmele sale și i le încălzește. Înainte de culcare, Patti obișnuia să-i cânte lui Robert melodii de Edith Piaf. El a fost primul care a încurajat-o mereu să cânte. Comunicarea lor este neîntreruptă și își fac mici cadouri, cu o mare încărcătură simbolică. Cresc împreună și înfruntă lumea împreună: “Eram ca Hansel și Gretel și ne-am avântat în pădurea neagră a lumii. Au apărut tentații și vrăjitoare și demoni la care nici n-am visat, dar și splendori pe care ni le-am imaginat doar în parte”.
Viața pe drumul artei prinde contul în momentul în care își iau o cameră la cunoscutul hotel newyorkez Chelsea, un loc al artiștilor de toate categoriile. Ratați sau în culmea succesului, își găsesc aici un adăpost și o ureche gata să-i asculte când au ceva de spus.
Moartea e doar un început
Legătura dintre Patti și Robert este, dincolo de pasiune, o uniune spirituală. Tocmai de aceea, în momentul în care Robert moare, Patti simte acest lucru, iar telefonul primit de la fratele lui vine ca o confirmare a ceea ce știa deja: “Mi-am dat seama că brusc tremuram. Eram copleșită de o senzație de bucurie, de nerăbdare, ca și când aș fi fost atât de apropiată de Robert, încât acum simțeam noua sa aventură, miracolul morții sale”.
În final, Patti își amintește vorbele e care Robert i le spune desoeri: “Zâmbește pentru mine, Patti, așa cum zâmbesc și eu pentru tine”.
Impresii
Nu cred că există în întreaga literatură americană doi eroi pentru care să conteze mai mult ideea de libertate cum a contat pentru Patti și Robert. Deși au aparținut acestei lumi, amintirea are darul de a reda povestea în chip aureolat, iar ei devin pentru noi aproape niște mituri. Iar povestea este cu atât mai marcantă cu cât este luată din viață.
Îmi place că Patti a ales să redea amintirile așa cum le-a păstrat în inima ei, fără să le treacă prin filtrul analizei, cu o sinceritate debordantă. Puterea ei de iubire, pasiunea și devotamentul ne surprind acum și vor continua să ne surprindă și mâine. Ea nu-i reproșează niciodată nimic lui Robert. Ia lucrurile așa cum sunt. Continuă să-i rămână aproape și în momentul în care Robert are pe altcineva. Până și înclinația lui homosexuală este un lucru mult prea mic pentru a se interpune între ei. Pur și simplu ține prea mult la el pentru a întrerupe legătura în momentul în care aleg să meargă pe drumuri diferite. Iubirea nu uită.
Alte surse:
-
Părerile cititorilor de pe Goodreads:
Link: http://www.goodreads.com/book/show/341879.Just_Kids
-
Patti Smith on Youth & Friendship ( New York Public Library)