Gândul că fac ceva semnificativ mă face să mă ridic din pat în fiecare dimineață. Nu pot să trăiesc dacă știu că sunt doar o rotiță într-o intreprindere, o rotiță care poate fi oricând înlocuită.

Expresia “vreau să mă simt util/ă” poate fi tradusă, pentru mulți dintre noi, cu “vreau să fac ceva care chiar contează”. Cred că oamenii de creație se împacă rareori cu programul și cu munca repetitivă, deoarece automatizarea ucide creativitatea. Iar, de la un punct încolo, productiv și creativ devin aproape niște antonime. Totuși, sunt voci care spun că ești cu adevărat profesionist în momentul în care faci cât mai bine ceeea ce ți se cere într-un timp cât mai scurt. Și de data aceasta, adevărul este undeva la mijloc.

Însă cred că, atât în școală, cât și la locul de muncă, ar trebui să se pornească de la faptul că fiecare dintre noi este diferit și are nevoi diferite și unice. Cu alte cuvinte, nu putem fi tratați cu toții la fel.

Ce ne ține treji noaptea

Acum câteva zile, în timp ce luam masa, am auzit următoarea discuție: “Nu știu cât mai pot continua așa: 9 ore stau la serviciu și 2 ore fac pe drum. În total, acest job îmi mănâncă mai mult de 11 ore din viață. Când ajung acasa sunt așa extenuată că nu mai sunt în stare să fac mare lucru. Îmi aprind latopul, privesc un serial în timp ce ronțăi ceva. Și știi ce? Nu m-ar deranja ca muncesc atât de mult dacă munca mea contează pentru cineva și dacă mă simt apreciată.  În fiecare seară, înainte să pun capul pe pernă, simt nevoia să știu că în ziua respectivă am făcut ceva semnificativ. Acest gând mă face să merg mai departe. Numai că, de cele mai multe ori, nu simt acest lucru. La job rareori mi se spune “mulțumesc” sau “ai făcut o treabă bună”.

Inerția – primul semn al depresiei

Atunci când inerția este singurul lucru care ne determină să ne trezim dimineața suntem, fie că recunoaștem sau nu, aproape în pragul depresiei. Iar pentru mulți dintre noi depresia devine o stare aproape obișnuită. Bine, nu o catalogăm drept depresie, ci e o precepem precum stare de nemulțumire continuă care ne însoțește zi de zi. Ieșirile cu prietenii, shopping-ul, băutura – sunt doar “tratamente” temporare. În fapt, pentru ca starea noastră să se schimbe, trebuie să eliminăm cauza. Simplu în teorie, greu în practică. Fiindcă avem nevoie de mult curaj și determinare să tăiem răul din rădăcină. Fie că pui punct unei relații defectuase sau îți dai demisia de la un loc de muncă, astfel de decizii sunt radicale și cer toată energia și forța de care suntem capabili.

Schimbarea începe la nivel mental

Uneori, cauza nu se află în exteriorul nostru, ci în interior, în felul în care percepem lucrurile și felul în care ne percepem pe noi. Atunci lupta este și mai grea și de lungă durată. Deoarece nu putem deveni peste noapte alte persoane. Și “bullshitt-urile” optimiste pe care le vedem pe toate zidurile (de Facebook și nu numai) rareori ajută. Nu recomand mersul la psiholog. În primul rând, ideea de a spune lucruri intime unei persoane străine, nu prea mi se pare de bun augur. Știu că pentru mulți funcționează, no offense – asta-i doar părerea mea.  Cred că cel mai bine e să ai un prieten bun cu care să poți discuta problemele și în care să ai încredere deplină (asta-i partea mai grea).

Înstrăinarea ne costă scump

Dacă mă gândesc bine, înstrăinarea a devenit o caracteristică intrinsecă a vieții modernă. Dacă azilul reprezintă eșecul societății occidentale, mersul la psiholog este undeva pe-acolo. Nu vorbim aici de apelul la psihanalisti si psihiatri – pentru persoanele care suferă de probleme mentale.

Știu că foarte multe cărți susțin că totul pleacă de la noi, în fapt, nu cred că există oameni depresivi de la natură. Există doar oameni slabi și oameni puternici. Și mai cred că, în fiecare dintre noi există o forță interioară extraordinară la care putem apela atunci când suntem într-o situație dificilă. Cunosc pe cineva care, atunci când a rămas fără casă fiindcă nu și-a mai permis să plătească creditul în franci elvețieni, a mers să muncească ca îngrijitoare într-un azil de bătrâni cu probleme mintale, în Anglia. Stă într-o cameră 2×4 metri și câștigă o mie și ceva de euro, dintre care 600-700 euro sunt taxele și chiria. Și mergi înainte chiar dacă îți este greu, uneori foarte greu. Știi că,  dacă continui și nu te dai bătut, vor veni și vremuri mai bune. Alternativa? Să clachezi. Fie ajungi boschetar, fie ajungi la Spitalul 9.

De câteva zile am început să citesc cartea Arta simplității de Dominique Loreau. Ideea cărții, după cum sugerează și titlul, este minimalizarea. Numai că, asta nu înseamnă doar să ai puține lucruri – ci să ai puține lucruri de cea mai bună calitate și să faci investiții durabile, cum ar fi cele legate de locuință (zonă, amenajare, mobilă). Pe scurt, să investești în calitate, nu în cantitate.

Teoria budistă, conform căreia suntem nefericiți fiindcă ne dorim prea multe lucruri, nu mai este atât de actuală. Fiindcă cei mai mult dintre noi suntem nefericiți în urma deciziilor luate sau amânate.

Published by iulia

Working in online. Cinema is in my veins. For me, music is life. Crazy mind, wild spirit. In the end, all that matters is doing things differently.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *