L-am descoperit pe Oscar Wilde în copilărie, cred că aveam 10-11 ani, atunci am citit pentru prima oară “Prințul Fericit”, “Privighetoarea și trandafirul” și “Uriașul cel fericit”. Îmi amintesc că am împrumutat cartea de la biblioteca orașului, era o carte de mărimea unui manual, având coperțile tocite pe margini. Am citit-o pe nerăsuflate, în câteva ore. Știu că, a doua zi, când am adus-o la bibliotecă, doamna de acolo m-a întrebat ușor uimită: “Deja ai citi-o?” și i-am spus “Da” cu zâmbetul pe buze și am întrebat dacă mai are ceva de același autor. Mi-a spus că nu.
Anii au trecut și am mers la liceu într-un oraș mare, în Oradea, acolo mi-am amintit de iubirea mea pentru Oscar Wilde și am vrut să văd ce a mai scris. L-am căutat în fișiere, după nume. Am citit tot ce am găsit. Am început cu “Portretul artistului în tinerețe” și am sfârșit cu “Balada închisorii din Reading”. Îmi amintesc că aceasta din urmă n-am putut să o iau acasă, am citit-o la sala de lectură a bibliotecii județene din Oradea. O sală mare, cu bănci din lemn, unde lumina se vedea nespus de frumos. Se afla în Palatul Episcopiei Greco Catolice. Pentru a ajunge acolo trebuia să urci două etaje iar intrarea se afla undeva în partea dreaptă.
Am terminat liceul și am mers la facultate în Cluj. Acolo, mi-am amintit de pasiunea mea pentru Oscar Wilde și am căutat să văd dacă cei de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj au și alte cărți de Oscar Wilde. Am descoperit piesele lui Oscar Wilde. Tot atunci ascultam foarte multe cărți în format audio și am găsit piesele lui Oscar în dramatizarea BBC. Am ascultat și reascultat:,,Lady Windermere’s Fan”, “A woman of no importance”, “The ideal Husband” și “The Importance of Being Earnest” (care mi-a plăcut în mod special). După ce am terminat ce a scris Oscar Wilde am trecut la ceea ce au scris alții despre el. Am citit “Gide, Wilde și arta de a trăi gay” alături de biografia realizată de Harris Frank în 1925 (cea mai veche, voiam ceva cât mai autentic).
Din tot ceea ce am citit de Oscar WIlde, cel mai mult mi-a plăcut eseul “De profundis”. Când l-am citit am realizat că până acolo poți ajunge cu scrisul. Înțelesul, conținutul, se ridică la adâncimea romanelor lui Dostoievski. Ceea ce îl diferențiază marcant de toți ceilalți scriitori de până la el și după el, este stilul. Acel wit britanic greu de redat. Oscar Wilde îl avea natural. “Mi-am pus geniul în viață și talentul în operă” spunea el deseori. Tot ceea ce putem face noi acum este să comentăm. De fapt, nu știm nimic. Tot ce știm este ceea ce ni s-a spus.
Personal, cred că tot excesul afișat (dandy), era, de fapt, un joc. O continuă prestație în fața unei societăți care se pleca ]n fața celor care știu să pozeze, îi admira pe cei care știu cum să întrețină conversațiile de salon (vedem asta în dialogurile din piesele sale), spunând marile adevăruri în glumă. Cred că, în sine, Oscar Wilde ura și disprețuia această societate. Știa că e putredă până la măduvă. Oameni care azi îl ovaționaseră, mâine nu mai știau cine e, mai mult, nu aveau curajul de-ai pronunța numele. Un nume ostracizat. În Paris, uitat de prieteni și familie, a trăit într-o sărăcie lucie.
“Niciodată n-am văzut un om care să privească c’un ochi atât de’nsetat spre acest mic cort albastru pe care deținuții îl numesc cer” – poate reda cineva ideea de libertate mai bine?
Oscar Wilde reușea să-și adapteze stilul în funcție de public (chit-chat și remarci șarmante pentru cei din înalta societate, veselie aparentă; în timp ce pentru sine scria cu totul altfel). Știa, ca nimeni altul, cum să întoarcă cuvintele astfel încât să producă efectul dorit.
Aceste spuse au străbătut deceniile și au ajuns până la noi la fel de controversate: “Și cu toate-acestea fiecare om ucide ceea ce iubește, și fiecare s’o știe: unii ucid c’o privire de ură; alții, cu vorbe dezmierdătoare; mișelul, c’o sărutare; viteazul c’o sabie”.
Alte resurse: