De când mă știu am o problemă cu faptul că nu reușesc să mă focusez pe un singur lucru, vreau mereu să fac mai multe lucruri în același timp și sfârșesc, nu de puține ori, prin a nu duce niciunul la capăt. Reușesc greu să mă concentrez, îmi ia cel puțin o oră, iar atunci când o fac, pot lucra neîntrerupt 5-6 ore. Odată ce m-am concentrat, nu mai aud nimic, nu mai văd nimic. Nu mi-e foame, sete sau frig. Când scriu sau lucrez nu am nicio ferestră deschisă care să mă distragă, nu vorbesc pe chat sau să stau pe wall. Nu, la mine multitasking-ul de acest tip nu funcționează.
Anul trecut am citit o carte în care autoarea istorisește următoarea întâmplare:
„Acum 30 de ani, fratele meu mai mare, pe atunci în vârstă de 10 ani, încerca sa facă o lucrare despre pasări pentru care avusese la dispoziție trei luni. A doua zi trebuia s-o prezinte la scoală. […] Stătea la masa din bucătărie, pe punctul de a izbucni în lacrimi, înconjurat de hârtie, creioane și cărți încă nedeschise despre pasări, pur si simplu împietrit de imensitatea sarcinii sale. Atunci, tata s-a așezat lângă el, l-a îmbrățișat și i-a zis: «Pasare cu pasare, prietene, ia-o pasare cu pasare».”
(Bird by Bird: Some Instructions on Writing and Life – Anne Lamott)
Când am citit asta a fost mind–blowing. Pasăre cu pasăre. Avem și noi o vorbă care care echivalează cu asta: “Până te apuci e greu”. Cu toții am trecut prin situații în care, fiindcă n-am ținut cont de acest mic sfat, lucrurile au rămas pe butuci. Ne am panicat, n-am reușit să ne organizăm în timp util și am clacat.
În facultate, în sesiune, nu m-am numărat printre studenții care puteau învăța materia cu o noapte înaintea examenul și să ia o notă de trecere. Memoria mea de scurtă durată nu-i prea bună. Cea de lungă durată funcționează pe baza logicii și trebuie să existe pasiune pentru a face un anumit lucru. Ceva ce nu-mi plăcea nu-mi intra în cap nici cu ciocanul. Multe lucruri nu erau așa grele, spre exemplu matematica, însă mă decisesem că nu-mi place și așa a rămas. Apoi, mi-aș fi dorit să o fi înțeles mai bine, să-mi fi dat mai mult silința. Singura perioadă în care școala mi-a dat bătăi de cap a fost în V-VIII. În liceu mi s-a părut ușor, eram printre primii fără eforturi prea mari, în facultate deja nu mai conta. Învățai la ce-și place și atât cât să ieri examenele, oricum alte erau lucruri pe care se punea preț. N-am fost niciodată tocilară dar mereu mi-au plăcut acestea două:
1. să citesc
2. să descopăr lumea
Iar când spun “să citesc”, ceea ce mă făcea să vreau să deschid o carte, n-a fost atât dorința de a mă pierde în poveste (cu excepția vârstei între 8-10 ani în care am citit toate basmele, poveștile și legendele din biblioteca publică), cât a fost nevoia interioară de a înțelege. Mi se părea, la vremea aceea, singură într-un oraș străin, în Oradea, la 500 Km departe de casă, că cititul mă ajută să înțeleg mai bine lumea și pe mine însămi. De asemenea, era singura experiență pe care mi-o puteam permite (nu costa nimic, cu excepția timpului). Și mai era la mijloc o sete apăsătoare de cunoaștere și o mare dorință de afla lucruri la care până atunci nu mă gândisem și nu-mi trecuseră prin minte. Și așa, zi de zi, după ce terminam cursurile de la liceu, de la 2-3 după amiază, pană seara la 7-8 seara, mergeam la biblioteca publică și citeam. Și azi mai am carnețelele în care mi-am notat titluri de cărți (dintre noutăți) care mi-au atras atenția.
Pe lângă citit, o a doua marea bucurie era să mă plimb cu bicicleta. La liceu, cu bicicleta, fie iarnă, vară, ploaie sau ninsoare, veneam eu, profesorul de logică și câțiva băieți. Bicicleta era sursa mea spre aventură. Pe bicicletă lumea se vedea altfel, simțeai vântul cum îți flutură părul și te puteai opri oriunde voiai, duce oriunde voiai, nu erai la cheremul nimănui.
Și da, vorbeam despre organizare. Pe mulți dintre noi, ceea ce ne ține în urmă, ceea ce ne blochează înaintarea, este această frică de a apuca taurul de coarne, de a face lucrurile să se întâmple. Cineva îmi spune zilele acestea că nu contează decizia pe care o iei, dacă e una bună sau rea, contează să începi, căci cel mai grav lucru pe care îl poți face este să stai pe loc. Dar asta știm deja :).
Cartea Annei Lamott chiar merită citită, atât pentru tips-urile pe care le dă în ce privește scrisul, cât și pentru sfaturile de viață care sunt de neprețuit. De apreciat și tonul în care e scrisă, sinceritatea și transparența cu care autoarea spune lucrurilor pe nume, fără să îi fie frică ca va fi pusă într-o anumită lumină, fără să-i fie teamă să se dezvăluie.
Atât în trăire cât și în cărți, sinceritatea este cea care dă valoare lucrurilor. Fără sinceritate nu există real, fără real nu există realitate, și fără realitate nu există adevăr. Și fără toate acestea, ceea ce spunem, facem sau scriem, nu are valoare.