Sunt vise care sunt atât de aproape de realitate încât par aievea. Vise în care lucrurile capătă deodată un formă și sens. Vise în care nerostitul e rostit. Însă, e rostit fără buze, limbă și sunete. E rostit fără să fie nevoie de vorbe. E rostit în tăcere. O tăcere atotștiutoare. O tăcere care nu are nevoie de semne pentru a transmite înțeles. Înțelegerea este în priviri. În vis nu mai este nevoie de cuvinte, e de ajuns să ne privim pentru a ști.
Așa a fost în visul meu. Vis pe care l-am simțit cu toți porii. Vis care m-a trezit cu inima bătându-mi. Vis care mi-a rămas pe suflet precum verdeața cojitor de nuci. Aș vrea să găsesc acest vis, să-l mai trăiesc odată, să-l întorc pe toate părțile, să-l privesc în față și să-l scutur. Dar, n-am de unde să-l iau. S-a dus. Nu știu drumul spre Orașul Viselor Visate. Unde merg visele după ce au trecut prin noi?
În țărmul viselor corpul nu are formă și nici greutate, acolo ființăm cu spiritul. Tocmai de aceea, nu sunt reguli. Se poate întâmpla orice. Totuși, sunt vise care îți lasă o amprentă atât de puternică încă devin una cu realitatea. Și-am mai constatat că. de multe ori, visăm lucrurile înainte să ni se întâmple, iar apoi, avem senzația de déjà vu. O persoană iubită, dragă, capătă contur în vis, este încă acolo, chiar și dincolo de moarte. Asta pentru că, lumea viselor e foarte aproape de de lumea care nu se vede, dar există.
Odată, mama mea mi-a povestit că, pe când avea câțiva anișori l-a văzut pe tatăl ei care murise când ea avea 2 ani. El a chemat-o la el, a privit-o și apoi a mângâiat-o pe creștet, zâmbindu-i. Dincolo de moarte, i-a simțit iubirea. Mi-a zis că atunci a primit confirmarea că, de acolo de unde este, el va fi mereu cu ea și o va proteja. Transmițându-i, fără să fie nevoie să vorbească, doar din priviri, să nu-i fie frică și să fie curajoasă.
Acum mi-am amintit de această istorioară. Am auzit-o demult, pe când aveam 8-9 ani. Mult timp o uitasem. Căci, cu cât creștem mari cu atât ne vorbim din ce în ce mai puțin. Schimbăm informații și nu cuvinte pline de-nţelesuri. Pe acelea ni le spunem doar nouă, în anumite momente, în rest. suntem prinși în conidian, în viață, în probleme și job. Captivi. Ne rămâne mult prea puțin timp pentru ceilalți și pentru noi. Nu ne mai ascultăm vocea interioară. Nu ne mai întrebăm. Nu ne mai luăm la rost. Trecem și viața trece peste noi. Ne trecem.
În seara asta, în Mega, în timp ce așteptam la coadă, mi-a atras atenția femeia din fața mea. Oase și piele, îmbrăcată într-o bluză lălăie, pantaloni negri, adiași albi jerpeliți, cu o față consumată, ușor îmbătrânită. Privirea era singura care îi răsese neîntinată, care afișa un soi de vioiciune.
Dintr-o privire, orice și-ar fi dat seamă că acea femei nu are un acoperiș deasupra capului. Aștepta și ea, la coadă, alături de ceilalți. Ținea în mâna stângă câteva bancnote de un leu pe care le tot răsfoia din când în când. M-am uitat să văd ce cumpărase, avea un singur lucru: o sticlă Tutti Frutti. Viața. Tot ceea ce și-a dorit această femeie, tot ceea ce și-a permis, din tot magazinul, a fost o amărâtă sticlă de suc. Mi-am amintit de copilărie. De vremurile după revoluție când nu aveam de nici unele. Ai mei nu aveau de lucru și atunci când cumpăram o sticlă de Tutti Frutti era un adevărat eveniment în familie. Fanta și Cola vedeam numai la Crăciun și la Paști. Pe atunci, dacă aveai o sticlă de suc te simțeai bogat. Așa ne simțeam noi, copii, cel puțin.
Apoi, când am plecat, am văzut-o pe această femeie punând sticla de Tutti Frutti într-o pungă albă și apoi s-a așezat la colțul magazinului și părea ușor derutată, ca și cum n-ar fi știu ce să facă mai departe, stătea în drum, aștepta. Însă, spre deosebire de ceilalți, ea aștepta așa cum așteaptă un om care nu are unde să se ducă. Am plecat. Însă, n-am uitat de am văzut.
Și-acum, cine are curajul să se ridice în picioare și să spună cât de greu îi este