Ție ce-ți spune numele Michael Ende? Ai auzit de “Poveste fără sfârșit”? Dar de “Momo”?
Fie ca ai auzit sau nu, te invit pe pagina Michael Ende Romania, unde vei descoperi universul unui scriitor de geniu.
Am citit “Poveste fără sfârșit” pe când aveam 10 ani. Am luat-o de la biblioteca orașului. Am rămas fascinată de această carte. Pana atunci, epuizasem toate cărțile cu povesti și basme existente în biblioteca părinților și le luasem la rând pe cele de la biblioteca micuțului nostru orășel. Îmi era de ajuns sa citesc câteva rânduri și deja intuiam povestea. Multe povești semănau între ele. De povesti de autori am trecut la povesti categorisite pe culturi (egiptene, indiene). Puține mă mai surprindeau. Când am început “Poveste fără sfârșit”, am rămas uimită de stilul personal în care acest autor scria, ca și cum ar vorbi cu tine, ca și cum ți-ar pune o palmă pe umăr și-ar începe sa-ți povestească, vorbindu-ți cu blândețe. Apoi, povestea de acolo era ca nici o alta poveste. Era o poveste în poveste care te introduce, în chip magic, și pe tine în ea. Simțeai că lupți alături de Atreiu, că problemele lui sunt problemele tale, că personajele ți se adresează în mod direct, că te știu și le știi. Era ca și cum povestea ar fi fost cu tine, despre tine. Era povestea ta.
Când deschizi cartea afli de un copil grăsuț și stângaci care intra fulgerător într-un anticariat pentru a scăpa de gașcă de copii rai și gălăgioși care îl urmăreau pentru a mai face puțin mișto de el. Un copil care trăia singur, cu tatăl lui care era tehnician dentar și care rareori mai vorbea, după moartea mamei. Un copil singur. Un copil neînțeles. Cartea mi-a stârnit și mai mult interesul. Apoi am aflat ca, cel mai mult, acelui copil, ii plăcea sa citească. “E ca mine!” mi-am spus, și am continuat sa citesc cu o curiozitate și mai mare.
E un lucru tare misterios cu pasiunile omeneşti, iar în cazul copiilor totul se petrece la fel ca şi în cazul oamenilor maturi. Cei copleşiţi de o pasiune n-o pot explica, iar cei ce nu au trăit niciodată ceva asemănător nu pot înţelege. Există oameni care îşi pun în joc viaţa pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei înşişi nu îşi pot explica limpede de ce. Alţii se câinează pentru a câştiga inima unei persoane care nici nu vrea să ştie de ei. Iar alţii se distrug, fiindcă nu pot rezista plăcerilor mâncării – sau ale băuturii. Unii îşi cheltuiesc întreaga avere pentru a câştiga la jocurile de noroc sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe ce nu se poate realiza niciodată. Alţii cred că nu pot trăi fericiţi decât în altă parte de locul unde se află, şi călătoresc toată viaţă prin lume. Iar câțiva nu-şi găsesc liniştea până ce n-au devenit puternici. Într-un cuvânt există tot atâtea pasiuni, cât şi oameni.
Povestea m-a prins asa tare ca in 2 zile am terminat-o. Însă, mult timp după ce am terminat-o, încă mai ma gândeam la acestă carte. În liceu am citit-o din nou. În Oradea, la Sala de Lectura. În facultate, în Cluj, am găsit-o într-un anticariat și mi-am cumpărat-o. Am citit-o încă o data.
Și acum am început din nou “Poveste fără sfârșit”.