Ascultam acum câteva zile un interviu HBR cu Salman Rushdie, în care acesta afirma că o mare parte dintre cărțile lumii sunt scrise pentru noi, pentru orgoliu nostru, și nu pentru ceilalți. El consideră că o carte ar trebui scrisă numai atunci când arde. În caz contrar, mai bine taci.

Bine, dar cum rămâne cu acele cărți care ne fac să visăm? Cum rămâne cu poveștile (spuse cu mai mult sau mai puțin talent) care ne prind în mrejele lor și nu ne mai dau drumul? Cu alte cuvinte, ce-ar fi Twilight fără publicul său?

Da, puține lucruri sunt categorice în lumea asta. Totuși, fiecare dintre noi avem libertatea și capacitatea de a alege: ce citim, ce ne place și ce nu. Suntem diferiți și asemănători în același timp. Iar aceste diferenție țin de background-ul cultural, inteligența nativă și gust. Da, gust! Acum acesta este într-o măsură tot mai mică fiindcă, cu cât avem acest simț mai atrofiat, cu atât, la nivel de masă, suntem incapabili să facem diferența între o capodoperă și un roman mediocru. Ascultăm prea mult ceea ce ni se spune și nu mai gândim cu mintea noastră. De aceea, îngurgităm ușor tot ceea ce ni se bagă pe gât. Mai mult, suntem încâtați de ceea ce ni se dă și ne considerăm privilegiați.

Anais Nin a spus într-unul din jurnalele sale:

If you do not breathe through writing, if you do not cry out in writing, or sing in writing, then don’t write, because our culture has no use for it.

Întrebarea “De ce scriu?” ar trebui să ne punem fiecare dintre noi, la un moment dat. Valoarea scrisului nostru se află în această motivație.

Deși avem impresia că suntem mai deștepți datorită internetului, nu suntem. Doar avem acces mai rapid la informație. Asta e tot. În schimb, cu toții trăim tot mai mult într-un cerc concentric care se strânge în jurul nostru. Nu-l vedem, nu-l simțim, dar e acolo. Iar acest cerc ne depersonalizează și, încet-încet, preia controlul asupra vieții noastre. Uităm să luptăm pentru visele noastre și dăm scroll într-o frenezie continuă. În schimb, pe zi ce trece, suntem tot mai frustrați, avem tot mai puțin timp și simțim cum viața trece tot mai repede pe lângă noi.

Până la urmă, ce ar fi omul fără gândire? Noi suntem singurii capabili, dintre toate mamiferele, să ne conștientizăm propria condiție. Ce facem cu acest dar?

Sursa foto: flickr.com (Lidyanne Aquino)

Published by iulia

Working in online. Cinema is in my veins. For me, music is life. Crazy mind, wild spirit. In the end, all that matters is doing things differently.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *